fragmente

am sa postez de asemenea si un fragment din romanul care mi-a placut in mod exceptional ( ca la drept vorbind intreaga carte este o opera exceptionala):



"Ultima Noapte de dragoste, întâia noapte de război " de Camil Petrescu

"Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi"

de Camil Petrescu

(fragmente)


"Mă întrebam: ea nu-şi dă seama că şi eu sufăr tot atât de mult? Cum e cu putinţă atâta insensibilitate? Vecina fără lucru de vizavi a întrebat-o ironic, şi evident destul de tare, dacă "suferă" , şi mi se părea că în viaţa mea nu mi s-a adus o insultă mai mare, decât să fie întrebată nevastă-mea, faţă de mine, dacă suferă din cauza altuia. M-am gândit să las furculiţa şi să mă scol neîntârziat, mânios, de la masă, plecând apoi de-a dreptul la gară. Şi aş fi făcut asta dacă eram numai un amant, nu şi bărbatul acestei femei. Între doi amanţi situaţia este, deşi mai complicată decât se judecă în mod primar de către lume, negreşit infinit mai simplă decât între soţ şi soţie. Nu ţi-a plăcut o femeie numai pentru trupul ei, numai pentru surprinderea frământărilor ei sexuale, căci plăcerea şi neplăcerea se caută şi se desfac asemeni perechilor la cadril. Dar ţi-ai ales-o ca nevastă. În realizările naturii orice om e un exemplar unic şi inedit. Din toată filozofia se desprinde cel puţin acest adevăr că omul, cu conştiinţă, fiind pentru el creatorul lumii, ca reprezentare, o dată cu moartea lui moare neîndoilenic şi lumea. Şi el îşi alege, liber, o altă conştiinţă, pe care o socoate egală cu a lui. Va fi tovarăşa şi moştenitoarea lui, a memoriei lui, îi vor spune copiii lui mamă. Nu sunt religios, dar cred că, datorită unei pure elaboraări spirituale, totuşi, ceea ce are, zguduitor de profund, catolicismul e această dogmă, că soţul şi soţia sunt predestinaţi de la facerea lumii, că peste catastrofele vieţii, uniţi şi egali unul cu altul, faţă-n faţă unul cu altul, ca în această viaţă, vor fi şi în veşnicia viitoare. E şi una dintre cele mai frumoase imagini create de gândirea omenască. Nu-i vorba aci despre "jurăminţile amanţilor" , căci şi eu avusesem amante care-mi "juraseră dragoste eternă" şi pe care nu le luam în serios, iar după "partide" mai mult sau mai puţin îndelungi de plăcere, le părăsisem, cu toate lacrimile lor, la cele dintâi cochetării cu alţi bărbaţi... S-a ajuns în acest veac, sub influenţa vulgară a literaturii, la concepţia pleziristă a căsătoriei, când omul, în loc să se ducă la un stabiliment anume, îşi aduce o nevastă acasă pe care, după două-trei luni, o concediază fără nici o altă formalitate decât, uneori, o despăgubire bănească.
Aşa am gândit în vremea când, după ce atâta suferinţă din partea femeii mă înduioşase, i-am cerut să-mi devie nevastă. Mi se dăruise cu totul. Îi spusesem loial că nu o voi lua de soţie şi-mi îmi răspunsese cu un surâs palid şi dumnezeiesc: "Orice s-ar întâmpla cu mine, vreau ca tu să mă faci femeie. Am suferit prea mult din cauza ta. Nu te voi simţi în nici un fel, absolut în nici un fel, îndatorat faţă de mine. Poţi să mă goneşti în zorii zilei şi să nu mă mai primeşti niciodată în casa ta". Fireşte, cuvintele ei erau nealese, dar expresia era de o copleşitoare precizie. Fusese întâi amanta mea, deznădăjduită de voluptate, dar peste câtva timp ea purta numele meu, pe care nu-l purta nici una dintre surorile mele măritate. Şi intimitatea noastră creştea şi se adâncea ca o lume nouă cu privelişti prelungi de întâiul ceas.
Ce însemnau acum toate aceste simţăminte şi gânduri pentru femeia de lângă mine? Absolut nimic. Şi eu mă simţeam imbecil şi ridicol, fără simţul realităţii, şi naiv ca un predestinat "coarnelor", ca să fi gândit atât de mult despre o femeie, care, punând în cumpănă tot acest aparat maiestos şi scrobit al sentimentelor mele, le prefera fără grijă, lacom, stângerea în braţe a unui necunoscut până acum câteva zile. Prăbuşirea mea lăuntrică era cu atât mai grea, cu cât mi se rupsese totdeodată şi axa sufletească: încrederea în puterea mea de deosebire şi alegere, în vigoarea şi eficacitatea inteligenţei mele. Sunt guverne, în ţările din Apus, care primesc foarte des, şi pe chestii importante, voturi împotrivă din partea adunărilor lor naţionale. Dar nu găsesc că e cazul să tragă de aici vreo consecinţă. Câteodată, aceleaşi guverne însă aşază toată greutatea existenţei lor pe un lucru de nimic şi "pun chestia de încredere" uneori pe un simplu adjectiv într-un articol de lege. Iar dacă atunci votul lor este împotrivă, se prăbuşesc. Unii bărbaţi nu-şi iau nevestele în serios (e drept că eu mă întreb, de ce s-au însurat atunci? ) şi nu găsesc niciodată că e cazul să tragă consecinţele. Eu jucam totul pe această femeie şi trebuia să trag acum toate consecinţele care se impuneau: desfiinţarea mea ca personalitate. Trebuia deci să mă scol de la masă şi de lângă această iubire, pentru totdeauna. Dar ştiu ce voinţă de fier şi rece am - una dintre amante, care în naivitatea ei vulgară încercase să mă convingă pentru un târg conjugal, îmi cerea apoi cu groză să nu-i mai zâmbesc, căci zâmbetul meu plutea cu o idiferenţă de moarte, de neînvins, şi ştiam că o dată făcut gestul acesta, nici lacrimi, nici explicaţii nu mă vor mai face să revin. Mi-am impus să îndur totul până o să fiu singur cu ea, ca să am un cuvânt ultim. Adevărul e că imensitatea catastrofei îmi făcea sufletul palid, căci nu ştiam singur dacă - oricât de îndârjită voinţa mea - siluindu-mi simţirea, voi avea cumva puterea să îndur totul, fără să se sfărâme în mine organe, care niciodată nu se vor putea reface. Speram, de asemeni, că încă nu s-a întâmplat nimic şi voi putea readuce acasă iubirea mea, cu simple cicatrice ca de vărsat pe obraji. M-am păstrat mai departe în "ipotezele" , pe care desigur ceilalţi continuau să le facă asupra stărilor noastre sufleteşti, interpretându-le cum le interpretează savanţii microbii la microscop, resemnat să suport compătimirea lor, ca pe nişte râme care urcă târându-se umed pe mine.
(...)Crezusem, cu un secret orgoliu, că toate bucuriile şi durerile nevestei mele nu pot veni decât prin mine şi din cauza asta simţeam acum că durerea cea mai insuportabilă în dragoste nu e atât să fii lipsit de o voluptate, cât să constaţi că plăcerea pe care o dădeai şi credeai că singur poţi s-o trezeşti( care, tocmai prin acest ocol întoarsă, era adevărata ta voluptate) nu mai e, ca o clapă care nu sună. Căci acum totul se petrecea alături de mine, cu excluderea mea.
(...) Şi era în aşternutul străin, de prisos aproape de mine cu tot trupul ştiut.
Asta-i tot ce-mi rezervă viitorul? Corpul femeii atunci când vreau? Ce să fac cu el, fără celelalte bucurii? Când ştiam că nu e nici el perfect. La un milion de femei abia de e una întreg frumoasă. Restul au nevoie de indulgenţă, de înţelegere. Numai sufletul poate înlocui lipsurile. Şi sufletul nevesti-mi..."




si in afara de acesta as vrea sa postez si versurile:

"Eu sunt dintre acei
Cu ochi halucinati si mistuiti launtric,
Cu sufletul marit
Caci am vazut idei." ( "Ideea", vol. "Versuri. Idee. Ciclul morţii", 1923 )