"Dincolo de nisipuri"....

vestea trista pe care am citit-o astazi mi-a facut pielea de gaina si mi-a venit brusc in minte ( dupa atata timp in care crezusem ca am si uitat si nimic nu ar putea sa-mi mai aduca din trecut in prezent ) emotia cu care citisem in timpul scolii generale "Dincolo de nisipuri" de Fanus Neagu. Emotia despicarii fiecarui inteles, nerabdarea de a citit si de a da viata fiecarui sens si fiecarei imagini, de a o trai si a astepta confirmarea profesorului daca am receptat sau nu bine textul... Acolo, in text, era tot o vara, o vara torida. si ma intreb de ce tot vara incep sa traiesc fiecare vara din fiecare carte citita, de ce cand vine arsita imi amintesc de "La tiganci" de Eliade si cum se face ca tot vara fiecare carte citita imi intra parca in vene, in ganduri ca un lichid serpos ce se infiltreaza in fiecare crapatura a gandurilor si ramane acolo si creste.

mi-am adus aminte apoi de o vorba pe care mi-a spus-o o scriitoare de curand "cartile traiesc mai mult decat noi"... am realizat zilele trecute ca intr-adevar cartile sunt o dovada materiala care invinge timpul, ne depasesc si pe noi, oamenii, care de fapt neavand timp, traiesc un infinit continuu, prin noi, cei care le citim, ciclic, din generatie in generatie.

si nu degeaba am pus etichetele "eroi" si " multumeste"....:)


cu drag,

lansare antologie, lectura club si despre ce nu se spune

am tot spus ca imi fac timp sa postez cateva impresii de la lansarea din cadrul targului Gaudeamus a antologiei "Premiile Lili" in care apar si poeziile mele, despre lectura din club Mojo si despre ceea ce inca mi se pare un obiectiv uneori mai aproape, uneori mai departe de sufletul meu.


1. Antologia "Premiile Lili" aparuta in acest an la editura Tritonic, asa cum am spus, lansarea a avut loc in cadrul targului Gaudeamus, imi este f draga sufletului. de cand am tinut in mana cartea, am stiut ca este una dintre cele mai mari realizari din drumul meu lung care mai devreme sau mai tarziu se va termina inevitabil cu publicarea propriului volum. Pentru mine antologia va ocupa un loc deosebit atat ca raportare la treptele parcurse, cat si ca una dintre importantele realizari care intr-un fel, aratand un anumit nivel, imi intareste ideea ca vine timpul pentru propriul meu debut, ca final de drum si timp pt tras linia.

multumesc oamenilor deosebiti care au lucrat impreuna ca sa duca la bun sfarsit o lucrare cum este aceasta carte atat de draga mie.

si ca sa citez dintr-un articol din renne.ro:

"Premiile Lili, editia intai, este o antologie de 171 de pagini aparuta ieri in colectia LIT Tritonic, iar pe coperta este prezentat trofeul festivalului Lili – lucrare realizata de scriitorului Traian T. Cosovei. Prefata e scrisa de initiatorii festivalului Lili (Lucia Verona, Stefania Cosovei si Denis Dinulescu) sub bagheta „Lili awards”, putem afla „ De ce Lili? De ce nu?”, iar raspunsurile sau reminescentele intrebarilor primesc rezolvare prin deschiderea cartii, cateva ore de lectura si un „Bine-ai Venit, Lili!”. Misterele cartii stau in cateva etape premergatoare procesului riguros de selectie: autorii si-au scos curajosi textele la discutie in mediul online, au poposit “pe covorul rosu din Ogrezeni ( locul organizarii festivalului live), impanat de reclame la gaini si lucerna”. Volumul dezvolta ideea cum “un festival pe timp de criza” a dat roade si mai ales cand organizatorii stiau ca “nu vor gasi subventii, stiam ca ne putem baza doar pe noi”, dar “rezultatele nu au intarziat sa apara si iata-ne in fata unui autentic esantion de literatura a mileniului trei”, ca sa spicuim din prefetele celor trei."




2. / parte a 2 a. am citit si in club. a fost prima oara cand am citit intr-un club in care se desfasoara intruniri literare regulat. emotiile ca de fiecare data te fac sa te simti mereu la inceput, intr-un continuu inceput. starea de dupa lectura este senzatia eternului inceput care te face sa zambesti si sa te simti impacat si multumit cu eul tau, sa poti purta un dialog de la egal la egal cu sinele.

sa nu uit sa-i multumesc lui Stefan pentru invitatie, a fost o experienta care imi da puterea sa ma reformulez si sa ma reformez mereu si sa caut undeva, inlauntru, bucuria sensibilitatii.


out of topic. ma intrebam zilele astea daca prea multa sensibilitate ( de orice tip de la cea a apropierii de oameni pana la cea a descoperirii lumii de lunga noi, a dimensiunilor, a culorilor, a luminii, a naturii, a ploilor) nu dauneaza? sa fie oare sensibilitatea excesiva o condamnare? un handicap fata de cei cu "suflete tari"?


3. incep sa ma gnadesc tot mai mult ca e timpul, asa cum multi din jur imi spun, sa pun capat unui drum lung. inca mi-e tare drag drumul ala parcurs, tot ce tine de a merge, de a cunoaste, de a te descoperi, de a te intrece, de a scrie. dar sfarsitul unei etape este ocazia ce prilejuieste un inceput ( doar nu poate ramane un gol sau o nemiscare)... poate ca atunci cand simt ca o etapa se sfarseste, este momentul in care ea trece de la fetus la fat si trebuie sa se nasca. poate ca trebuie sa las inceputul sa se nasca atunci cand face el presiuni ca e pregatit si eu trebuie sa-l ascult.



cu urari pentru o seara buna,

in bezna, ochii nu se vad

" - (...) Dar spune-mi, cum am sa te recunosc din multimea de oameni care misuna zi si noapte?
- Dupa mers, Kawabata. Voi fi singurul pamantean cu mers de pinguin.
- De ce tocmai de pinguin?
- De pantera, mi-ar fi greu la varsta mea, iar de crocodil, nu ma incumet, pentru ca nu l-am studiat. Ochii lui Antoniu se umplu de lacrimi."

"Antoniu si Kawabata"- Iolanda Malamen.

Să nu adormi niciodată cu lumina stinsă....

Uite că a trecut şi vacanţa şi anul 2009…. Evit să fac un bilanţ, să analizez… probabil dintr-un fel de superstiţie sau teamă 

Citesc de ieri (ce fericită sunt când pot citi ceva pentru sufletul meu, mai exact beletristică şi pot scăpa din şirul interminabil al lecturilor obligatorii pentru master ….) « Anotimpul dropiilor » de Ştefania Coşovei. Mi se pare interesant de remarcat aici că este o carte primită chiar de la autoare cu autograf. Desigur, de-a lungul timpul pe la concursurile literare am primit foarte multe, am biblioteca plină ochi de cărţi  însă cred că cel mai important pentru mine este modul în care primesc o carte, impresia pe care mi-o face autorul, alura, şi alte elemente care poate nu sunt vizibile imediat cu ochiul liber sau poate sunt vizibil doar la nivel individual şi subiectiv aş spune  Îmi place mult trecerea de la un plan la altul, aparent trecerea de la o poveste la alta, chiar după primele două capitole eram foarte curioasă să văd dacă se reia firul primei istorisiri cum ar fi una da şi una nu, sau se continuă un şir de alte povestiri. Ce-i drept am descoperit lecturând că toate capitolele sunt legate între ele, este o carte legată, încadrată de fapt de primul capitol din care pe rând, în fiecare nou capitol, sunt luate şi prezentate personajele din tabloul de început. Am impresia pentru moment că văd cartoline din Milano desfăşurându-se după ce apuci să te uiţi la prima cartolină. Au fost pasaje în care citind aseară, trecut demult de pragul cumpenei nopţii, am spus că nu pot închide cartea şi a adormi cu imaginea aia, de exemplu cea a fotbalului cu şobolani a unor muncitori, mi se părea că văd un film horror şi citisem mai demult într-o revistă despre una dintre regulile cu ajutorul căreia poţi avea un somn liniştit: să nu adormi niciodată cu ultima imagine a unui film horror. Cartea însă se bucură şi de pasaje soft să le spun aşa, de poveşti de iubire cel puţin curioase cum e cea cu Amelie aşa că am adormit în siguranţă lăuntrică :D
Mi-e tot mai somn şi mă simt tot mai obosită deşi oficial intru în sesiune şi ar trebui să am forţe proaspete mai mult. ( oare gândurile obosesc aşa de mult omul ?...)

Sunt bucuroasă că voi citi la sfârşitul lunii la un cenaclu al prozatorilor şi la începutul lunii următoare la MNLR poezie…  Îmi dau seama de fapt treptat că viaţa chiar are micile ei bucurii, că sunt lucruri care nu au nicio valoare pe piaţa burselor de valori materiale dar…. pentru desfăşurarea noastră interioară au un rol vital, de motor, de pârghie de supravieţuire.

Abia aştept să reiau lecutra cărţii « Anotimpul dropiilor », îl aştept după fiecare etapă de lectură a cursurilor pentru sesiune ca un desert bine meritat, ca o pauză de relaxare.

Încerc să găsesc în fiecare moment pierdut din viaţă ( pierdut pentru că este ireversibil ca şi locurile, timpul, persoanele, să le mai întorc din desfăşurare sau să schimb ritmul lor de acum dat de cel din trecut) să găsesc explicaţii, să caut cauze, efecte, să disec de parcă aş fi la o oră de anatomie. Apoi mă întreb retoric de fapt… pentru ce ? Mai pot da eu oare timpul înapoi, mai pot repara ceva, mai pot salva ceva ? Evident că nu. Fiecare lucru şi-a urmat cursul lui firesc, fiecare om, fiecare timp şi apoi mă întreb iar…. eu mi l-am urmat pe al meu ?


Cu mare drag,

dor de ceva........

s-au adunat cateva intrebari sau cateva lucruri pe care as vrea sa le spun pana nu le uit si ma iau cu alte treburi ( alte trebi :))))) )

aaa!! sa nu uit: pentru cei care imi dau add pe messenger sau e-mail-uri ( am vazut cateva add-uri sapt trecuta)...nu stau pe messenger din lipsa de timp...asa ca, sa nu va mire ca nu ma vedeti on aproape niciodata...e ceva normal, nu cu un subinteles sau ca nu vreau sa vorbesc cu x sau y. as vrea ca asta sa fie si un raspuns comun dar si pentru cei care pe viitor intentioneaza sa dea add sau e-mail :)va multumesc oricum > :D <

Am fost de curand la o emisiune culturala pe un post de televiziune( nu conteaza numele, sunt mai discreta din fire:P insa daca vedeti emisiunea va rog sa faceti simtita asta pe blogul acesta ) sa vorbesc despre premiul din Liban ( nah ca subiectul l-am divulgat :D ). Am oameni in lista care m-au felicitat ( nu stiu de unde si cum au aflat. sa fie oare netul la mijloc?) dar inca nu realizez ce inseamna acest premiu, valoarea lui mare. De altfel, momentan nici de celelalte premii nu imi dau seama exact, inca nu constientizez momentul. Sunt sigura ca peste ani acele diplome vor fi cel mai mare trofeu al meu, nu al carierei, pentru ca sunt orientata ca domeniu de lucru, job, spre altceva, ci un trofeu al realizarilor mele, al ambitiei, al motivatiei, al pasiunii pentru frumos, pentru cultura si al anilor petrecuti in lumea cartilor.

nu prea mai am timp sa scriu... scriu f rar o poezioara...:( acum sunt focalizata pe altceva care imi ocupa practic tot timpul si energia.

mi-am aminitit despre unele premii, despre scriitorii deosebiti care au fost in jurii, academicieni, profesori universitari, mari poeti. ma simt de-a dreptul onorata. respect lor!


pauza.

Vreau sa trec la alt subiect.

A inceput de azi ( nu sa cada cate un fulg, inca nu e vremea de asa ceva :D ) festivalul de la Sinaia!!!!!

Am primit invitatie de la Umbrela Verde la acest festival pentru ca vor organiza concursuri si actiuni Eco insa in acest an sunt nevoita s-o declin, pentru ca pregatirile pentru plecarea in Germania la un eveniment de acolo sunt in toi, mai sunt doar cateva zile asa ca ... timpul ma preseaza. ce-i drept este primul an cand aflu despre acest festival, desi ma duc des in Sinaia dar nu cred ca am nimerit niciodata in perioada desfasurarii sau al mediatizarii. Poate acest an canalele de informare s-au diversificat, promovarea a fost mai intensa si astfel am aflat si eu :) Deci va si un festival Eco, de altfel nu se putea altfel fiind chiar in mijlocul naturii, decat sa fie si o sarbatoare a mediului, prin care constientizam valoarea lui si creste sau se naste sentimentul resposabilitatii fata de el. si sa fiu cinstita acesta este sarbatorit cum se cuvine prin prezenta Umbrela verde !


pauza 1.

ma tot intreb de ceva timp ce legatura exista intre premonitie si frica?
daca iti e frica de un lucru se poate intampla ca frica aia sa iti distorsioneze realitatea si sa ti se para ca acel lucru rau chiar se va intampla din cauza unei frici excesive sau sa ti se para de fapt ca acea frica este determinata de realitatea viitoare aratata de premonitie? sa fie oare o inversare a locurilor? Exista o limita clara intre premonitie si frica atat timp cat premonitiile ( la cele negative ma refer ) provin intr-un fel dintr-un fel de frica a subconstientului?.....


pauza 2.

Mi-am adus aminte cum a inceput acest blog, de la ce idee, de ce poarta numele jocul tau. si am zambit. memories. pierdute cumva intre frumos si urat. am zambit din nou. mi-am dat seama cum s-a nascut acest blog :)

zambesc din nou.
o zi buna tuturor!

10 femei pentru o cetate din carte

„Paradisuri înşelătoare”, antologie de proză feminină, în care apar diverse generaţii, de la tinereţe până la muturitate , ajutând astfel cartea să cuprindă un număr mare de segmente ale vieţii, de experienţe şi de cunoaşteri să le spunem aşa. Trecând de la coperta relizată de Adina Lipai direct la scris, o să încerc pe cât se poate să ajung la cuvânt, să-l ating şi să redau ce percep simţurile la această întâlnire a cuvântului cu omul. Cea care începe cartea de faţă este chiar cea care a realizat coperta, trecerea de la cuvânt la imagine, şi invers este deci o călătorie benefică ambelor domenii ale artei. Adina ne introduce în lumea urbană, ne aminteşte de anii copilăriei, de o copilărie trăită între pereţii citadinului, dar între zidurile unei case pline de poveşti. De-a lungul lecturii textelor trec fire întregi de melancolie a locurilor în care a trăit anii de început ai vieţii şi ne aduce în prim plan ideea cât de legat este omul de locurile natale, de spaţiile unde a făcut primii paşi, a dat la o parte pentru prima oară cortina lumii. Este interesantă această revenire a omului cu gândul, făcând recurs la memorie pentru acele locuri de care se simte legat. Această căutare în sine şi între rafturile nostalgiei este cu atât mai puternică cu cât descoperirile şi analiza asupra copilăriei le face la diferite vârste şi astfel, aceste amintiri capătă cu fiecare etapă parcursă din viaţă noi valenţe, noi sensuri: „Am înţeles astfel, poate mult prea devreme, perisabilitatea locurilor şi a lucrurilor înconjurătoare. De fiecare dată când încercam să regăsesc un loc în care mă jucasem anul anterior sau cu câţiva ani în urmă, ajungeam în faţa unor locuri necunoscute, care semănau vag vcu locurile din memoria mea.”
Textul Adinei Lipai începe cartea cu o notă de profunzime şi cu o adversiune indirectă faţă de timp care impune oamenilor perenitatea, perisabilitatea. Însă faptul că sunt oameni care redau trăile lor, amintirile în texte este o dovadă că omul poate trişa timpul şi poate rămâne într-un fel nemuritor. Şirul amintirilor curge uşor şi spre al doilea text al Adinei care încearcă într-un mod subtil să ne cheme pe toţi la un recurs la amintiri, la descoaserea acelor momente care odată cu trecerea timpul ne apropiem parcă mai mult, tot mai mult de ele ca într-un ciclu biologic ce trebuie la un moment dat să se închidă sub forma cercului.

Maria- Magdalena Jindiceanu, întâlnim un autor realist, care conştientizează limita dintre real şi imaginar, şi care deţine arta de a introduce epicul în realitate, astfel încât graniţa dintre ele să nu fie vizibilă dincolo de autor şi să fie o sudură reuşită. Stăpâneşte bine arta de a se juca cu realul şi imaginarul astfel încât să le potrivească, să le schimbe, să le întoarcă după bunul său plac, fără a dezorienta sau a plictisi cititorul, ci dimpotrivă, îl conduce prin această îmbinare deosebită, îl plimbă pe străzile Vienei, la muzeu, cu tramvaiul şi îl face oaspete în casa Brigittei. Are conştinţa acestei dualităţi a vieţii, merge împărţită între bine şi rău, o conştinţă cum ar spune Eminescu: ”Dureros de dulce”. Descopăr cu uimire, uimire chiar şi fata de atitudinea unui prieten cum imi este Magda, că ea îşi deschide sufletul mai mult decât este permis unui autor asupra vieţii, dar în schimb prin acest mod câştigă cititori, ea ne introduce în realitatea unui om care pleacă din ţara natală pentru a lucra şi a începe o nouă viaţă: „I-am descris Munţii Carpaţi Marea Neagră ca peisaje de basm şi m- a ascultat curioasă. Nu am exagerat când le-am transfomrat în poveste, iar ea m-a crezut. – Ţi-e dor de casa ta? m-a întrebat aproape în şoaptă, sfioasă. – Casa mea e aici, i-am răspuns, arătându-i spre piept inima.” Textul ei nu este povestea crudă, dură, a vieţii unui om care se chinuie pentru bani cum este povestea Marilenei Adam din această antologie, ci este o poveste suavă, plină de nuanţe şi de poveste, exact cum îi stă bine unei poveşti dintr-un oraş imperial. Un text între două lumi, între două ţări. La Marilena Adam observăm spiritul realist şi critic în acelaşi timp , luciditatea cu care îşi conştientizează situaţia. Este o proză demnă de un documentar la o emisiune cu profil social în care românii îşi povestesc viaţa de peste hotare ca simpli muncitori deşi mulţi au studii superioare, în casele celor de acolo.
După cerinţa coordonatorului antologiei Mihail Grămescu, fiecare autoare a trebuit să înceapă cu o autobiografie, dar după cum veţi descoperi cei care veţi deschide cartea, aceasta nu este nicidecum una comună, cu ani şi înşiruiri de locuri de naştere, şcoli, licee şi facultăţi absolvite, experienţe profesionale şi alte realizări personale: soţi, copii etc, ci într-un mod original prin care fiecare se vede şi vrea să fie văzut trecând de formalism. Este rememorarea unei copilării cu lucidatatea omului matur de acum care conştientizează că ce a fost frumos în trecut este un basm citit acum la maturite care lasă un zâmbet pe buze. Revenind la proza Magdei, este una cu iz vienez, care reconstruieşte ca într-un puzzle peisajul capitalei Austriei şi redă culoarea locurilor atât la nivel de limbaj, cât şi prin construcţia personajelor. Este un fragment dintr- o proză pe care cât de curând spre s-o văd materializată într-un volum de proză alături de celelaltate două volume de poezie şi teatru pe care deja le are. Este o proză captivantă prinsă la graniţa dintre două lumi, cea a unei tinere care vine cu gând să lucreze în Viena şi să facă astfel bani, şi lumea unui copil, o fetiţă care pare uşor plictisită de luxul de acasă şi de siguranţa zilei de mâine. Practic tot această apropiere inedită face proză vie. Fragmentul devine şi mai interesant cu cât descoperim detalii care conturează societatea vieneză şi cu atât mai mult decoperim firul unei autenticităţii, a unei experienţe a autorei în mijlocul acestei culturi a Europei.
Ne dăm seama abia pe parcursul cărţii de imporntanţa fiecărei introduceri autobiografice, pentru că acest pasaj din cartea îşi trimite sensurile şi asupra scrierilor. O proză care mi-a sărit imediat în ochi a fost cea a Cristinei Radulian, o experienţă de serviciu povestită cu umor, mai ales umor şi mult farmec despre însoritul şi îndepărtatul NY. Dincolo de caracterul de proză scurtă, descoperim un înţeles aparte, acela de ghid turistic începând cu luarea vizei şi procurarea biletelor până la amănunte picante despre America. Descoperim din text o persoană jovială, care priveşte lucrurile pe cât de raţional, pe atât de obiectiv şi amuzant o călătorie visată poate de mulţi. Pe parcursul lecturii am fost din ce în ce mai captivată şi am tendinţa să citesc repede ca să ajung la final să văd deznodământul, să ştiu ce urmează. Fără a se încurca în detalii, C. Radualian oferă însă detalii cât se poate de inedite despre pitorescul camerei de la hotel, a străzilor până la figura chelnărilor şi naţionalitatea şoferului. Acest text este poate o pată de culoare şi pentru că vorbeşte şi traduce o lume despre care auzim zilnic zeci de mituri, dar niciunul atât de aproape de noi, în mâna noastră într-o carte. Ne dăm seama că pe tărâmul făgăduinţei nu este nevoie să vorbeşti engleza sau limba locală, limbajul nu mai are nicio valoare în faţa unui zâmbet sau a unei faţe frumoase. Nici autobiografia nu este de trecut cu vederea pentru că este construită pe cu totul alte scheme decât cele precedente.

Gabriela Hrebenciu, „Amintirile unui arici”, este o proză care ne apropie izbitor de mult de poezie, de melodicitate, de rimă interioară, de armonia cuvintelor, o poveste a unei vieţi trăite între fericire şi agonie precum cea a lui Cazimir . Ca într-un atlas de geografie deschis din care ţările îţi sar în faţă precum nişte copii îmbrăcaţi colorat şi te cheamă la joacă, lectura G. Hrebenciuc te îmbie la reflecţie asupra vieţilor celor din jur.
„Italia”, textul Marilenei Adam, ne descoperă o altă faţă a Italiei, filtrată prin prisma sensibilităţii şi totodată a atentei observări a unui prozator. Am găsit în proza domniei sale o captivantă poveste a românilor din Italia care pleacă să muncească, un atlas al unor experienţe departe de ţară, care face cu mult mai vie şi mai colorată cartea de faţă. Este o lume a celor care pribegesc pe alte meleaguri, care fac tranzitul dintr- o ţară în alta plină de forţă de muncă din România: „Cele aflate îmi întăresc convingerea că mă aşteaptă în Italia o experinţă interesantă, desigur, însă nu ştiu dacă la fel de plăcută.” În căutarea unei stabilităţi financiare pe care s-o aducă acasă, oamenii de acolo trăiesc adevărate poveşti triste în marea majoritate. Descopăr cu plăcere şi curiozitate jurnalul unei românce care îşi ia destinul în mâini şi hotărăşte să plece departe de ţară la muncă. De multe ori m-am întrebat cum este viaţa unui astfel de om. Răspunsul l-am găsit din plin, cu lux de amănunte aici. Curiozitate mi-a fost satisfăcută pe deplin. Îmi dau seama că realităţile, ceea ce vedem noi la tv sunt doar imagini, reportaje, ştiri, nu se compară cu experienţa trăită pe viu de un om. Nici autobiografia nu este de trecut cu vederea pentru că este construită pe cu totul alte scheme decât cele precedente.
Livia Mihaela Frunză deschide porţile unei poveşti ameţitoare ca mirosul florilor de vară de la începutul textul, o poveste dedicată memoriei tatălui ei: „ Într-o seară, pe când eram cu mama într-o vizită, ne-a sunat tata să venim acasă că-i e rău. La început am luat-o drept o glumă... ce glume mai făcea săracu’ tata câteodată... Dar, atunci, chiar vorbea serios... când am ajuns acasă şi am văzut cum arăta am ştiut că nu mai are mult... „.
Textele Terezei Urs stau într-un fel sub semnul destinului său care doar după primele rânduri citite în autobiografie, îţi dai seama că este un destin trăit până la ultima răsuflare a destinului, precum o ţigară Kent fumată până la capăt. Noutatea la această autoare este compoziţia şi mărimea textelor care diferă de ce am parcurs până acum din carte, apropindu-se chiar aproape de poemul în proză.
Lia Corbu aduce o altă voce distinctă scriitoricească, aceea plină de modulaţiile limbajului, de bogăţia descrierilor, introducând astfel printre rânduri tablouri întregi. Este o proză care poartă cititorul departe prin munţi, păduri, vegetaţii pline de oxigen şi sănătate ca o evadare: „... Liniştea s-a spart de timpane... Ascult...Liniştea cu miile-i de zvonuri m-a invadat. Îndepărtat, un cuc neadormti de prânz îmi sparge plutirea de gând cu nătâgu-i cânt”. Ceea ce e mai surprinzător este că adâncindu-te în lectură nu ştii care e graniţa dintre realitate şi fantastic. Într-adevăr antologia sub sigla Mileniului 3 îşi merită titulatura.
Daciana Lipai în acest ciclu epic de factură feministă îşi transformă cuvintele în mesagerele vieţii de la copilărie şi până în prezent, prezentul fiind reprezentat la început: „Cineva îmi spunea că singura cale de a fi fericit este să-ţi urmezi visele. Dar, cum am putea rămâne visători într-o lume a consumului, în care singurul lucru important sunt banii, de care ai nevoie din ce în ce mai mult, şi cu trecerea timpului tot mai mulţi, care îţi asigură un confort, într-un stil de viaţă modern, un confort de care poate nici nu ai avea nevoie.” Povestea curge lin trecând prin amintiri, pasaje importante din viaţă, cu prezenţa fidelă a aparatului de fotografiat, a pasiunii pentru fotografie care manifesta influenţă asupra autoarei prin pozele alb negru din casa bunicilor. Daciana aduce în discuţie teme foarte acutuale ale societăţii din zilele noastre, realităţi pe care în graba timpului şi a treburilor zilnice nu le observăm, că dorinţa de a munci pentru a avea bani te determină să faci sacrificiul de a renunţa la ce îţi place să faci mai mult pentru suflet: fotografie, pictură, într-un cuvânt cultură, artă care nu este la fel de productivă pentru societate cum este munca propriu- zisă. Este o dezamăgire şi o revoltă într-un fel în vocea autoarei, în acelaşi timp o întrebare retorică de ce viaţa te pune să alegi între suflet, timp liber şi muncă... că pragmatismul uneori ne umple viaţa până la refuz: „ Mereu vom fi în urma fericirii.”
Cu o grafică deosebită pe fiecare pagină devenind astfel fiecare filă o mică operă de artă, acele desene vin tocmai să întărească ideea unei sensibilităţi a cărţii, a sufletului feminin. Am putea merge până la accentul comercial şi publicitar pe care îl capătă astăzi scriitura şi să spun că este o carte a femeilor, a genului feminin, o carte plină de diferite chipuri şi trăsături pentru toate gusturile.

bannere care MERITA respect! simboluri care MERITA atentie!!!