sunt momente cand trebuie s-o luam de la capat, cand povara urmelor ne ingreuneaza mersul, ne face mai greu trupul si totusi continuam spre neant un drum al carui inceput nu ni-l putem aminti... imi dau seama treptat ca rar gasim oameni in oameni, ca omul ca manifestare e tot mai greu de gasit, e tot mai greu de cautat, e tot mai greu de intalnit... ai vrea ca fiecare om pe care il crezi om sa creada si el la fel despre el, despre tine... poate ca nu se poate sau poate nu vrea. Sunt oameni transparenti de care trebuie mereu sa te feresti pentru ca par simpli de citit, dar sunt si cei mai comozi oameni, nu dau bataie de cap, compania lor e de preferat..ce e "in gusa e si capusa"... de ce ne-am complica viata cu universuri intregi luate de-a gata ce roiesc pe langa noi, cand putem trai in lumea noastra si intalni doar ce vrem noi sa intalnim?
sunt atate imagini care se rotesc in jurul nostru pana cand ametim si cadem "lati". ar fi mai bine cu ochii inchisi sa-ti imaginezi lumea ta ca o casuta de plastic in care locuiesc Barbie si Ken si cand ajungi in fata usii lor de plastic nu ciocani, o deschizi, in lumea plasticului totul e perfect. chiar si gandul ca ne inselam asupra oamenilor, chiar si gandul ca ei nu pot fi cine credeam noi ca sunt. si revine treptat aceeasi dilema: nu poate fi lumea cum trebuie sa fie sau nu putem fi noi cum vrea ea?....
Totul va fi perfect
În lumea aia Ioana nu există ură, revoltă şi alte schimonoseli ale firii,
Eşti doar tu şi o altă parte a binelui care ar vrea să se împartă proporţional tuturor,
Ca să fie pentru toţi bine,
Un punct ţi se roteşte în palmă ca o bormaşină,
Zâmbetul există doar pe hârtie din zeci de mucegaiuri care cresc lâng tine,
Doar unul se ridică până la nivelul tău de om şi îţi râde în faţă demonic.
Ai vrea să aşezi toate lucrurile în ordine, să prinzi umbra fiecăruia şi s-o pui la locul ei
În spatele omului,
Icoanele se uită la tine cu milă,
Sfârşiturile întotdeuna Ioana sunt un mod a a-ţi căuta un nou început
Cu ochii acoperiţi de mâinile altora,
Lumea pare o epidermă,
Cauţi prin maldăre de ce vrei tu ceea ce ai vrea să găseşti,
Sunt multe lucruri care aşa cum apar, aşa dispar,
Ca o bătaie din palme,
Doar ca să-i trezească pe alţii şi uneori să nu mai poată adormi,
Sunt zeci de cântce auzite în pruncie care vin acum ca refren
Când camera asta pe metri pătraţi se restrânge spre sufletul tău,
Nu-i timp Ioana pentru nimic acum să strângi,
Deasupra haosului ăsta din cameră ceasul din copilărie de mână
Stă atârnat şi-ţi zâmbeşte, râsul copilul din tine se aude mai tare deasupra etajelor,
Nu-ţi face griji,
Totul oricum se petrece deja, poţi doar să asculţi sunetul prefacerii,
Mai e puţin până când pereţii ăştia îţi vor cade pe faţă
Iar toate cuvintele tale prigonite se vor întoarce în tine goale, jigărite,
Căutând casă după risipirea talanţilor, foamea le împinge spre casă
Şi în sinea ta ele sunt fericite,
Ai braţele deschise.
E târziu Ioana, stinge lumina, nu te gândi că dacă e becul aprins,
Nu mai vine noaptea,
Consumi energie degeaba,
Ce e de împlinit se va împlini oricum.
*
Don’t cry tonight, don’t cry, nobody care
Everything will be just fine.
vineri, 6 martie 2009
joi, 26 februarie 2009
amintiri
o sa postez daca tot sunt la momentul postarii si doua poezii care mi-au placut in mod deosebit de-a lungul timpului si care intr-un fel imi amintesc de trecut, de adancimea omului, de plecari, intoarceri, cuvinte, regrete, reveniri, cicatrizari...si suflet.
Dă-mi voie
de Ilie Olaru Delavulpeşti
Dă-mi voie dar să-ţi spun că salvamarii-s morţi,
Că bărcile n-au vâsle şi luna s- a ascuns,
Că s-ar putea ca teii să ruginească-n porţi,
Nicicând să ni se pară chiar totu-ndeajuns.
Dă-mi voie dar să-ţi spun că dincolo de nori
Alămurile-şi sună trişti cavaleri de plumb,
Un secol că îmi pare de când te-ndemn să zbori,
Spre-a umili restriştea culorilor mijind.
Dă-mi voie dar să-ţi spun că veacu-i pe sfârşite,
Că, sigur, pe la tâmple ca mâine-o să ne ningă
Greu timpul de ofrande ce săbii îşi ascute
Această cutezanţă, iubito, să ne-nfrângă.
Atâtea haite-n forfot între răscruci pândesc
Râmânerea pe-aproape de limpedele râu...
Dă-mi voie dar să-ţi spun apusul că-mi zoresc
Spre a-ţi lumina prezenţa, de nu-i mult prea târziu."
poezie publicată în Antologia de poezie "Regina Nopţii" , Editura Granada, Bucureşti, 2004
Nu-mi spune
de Maria-Magdalena Jindiceanu
(poezie publicată în volumul de versuri al Magdei "Univers inclus", Editura Semne , 2004)
"Nu-mi spune cum ai ucis iubirea,
Mai bine ascultă pianul din hol.
Nu mai privi floarea albă din glastră,
Căci mâine o voi planta
În grădina din nori.
Nu-mi spune cum ai ucis iubirea,
Mai bine citeşte un poem antic.
Nu mai atinge cu gândul tabloul,
Căci mâine-l voi vinde
În târgul cel vechi.
Nu-mi spune cum ai ucis iubirea,
Mai bine pleacă spre alte zări.
Nu-nchide uşa în urma ta,
Căci mâine voi privi
Cum te îndepărtezi..."
as incerca intr-un fel sa recladesc trecutul... sa iau de la capat toate amintirile, trairile, vorbele, faptele si sa le trag usor spre mine ca pe niste fire ale unor zmeie. si cineva m-ar intreba:
de sa te obosesti atat, la ce iti foloseste? nu stiu daca imi foloseste acum, dar in viitor da, atunci cnad va veni ziua judecatii subconstientului....
Dă-mi voie
de Ilie Olaru Delavulpeşti
Dă-mi voie dar să-ţi spun că salvamarii-s morţi,
Că bărcile n-au vâsle şi luna s- a ascuns,
Că s-ar putea ca teii să ruginească-n porţi,
Nicicând să ni se pară chiar totu-ndeajuns.
Dă-mi voie dar să-ţi spun că dincolo de nori
Alămurile-şi sună trişti cavaleri de plumb,
Un secol că îmi pare de când te-ndemn să zbori,
Spre-a umili restriştea culorilor mijind.
Dă-mi voie dar să-ţi spun că veacu-i pe sfârşite,
Că, sigur, pe la tâmple ca mâine-o să ne ningă
Greu timpul de ofrande ce săbii îşi ascute
Această cutezanţă, iubito, să ne-nfrângă.
Atâtea haite-n forfot între răscruci pândesc
Râmânerea pe-aproape de limpedele râu...
Dă-mi voie dar să-ţi spun apusul că-mi zoresc
Spre a-ţi lumina prezenţa, de nu-i mult prea târziu."
poezie publicată în Antologia de poezie "Regina Nopţii" , Editura Granada, Bucureşti, 2004
Nu-mi spune
de Maria-Magdalena Jindiceanu
(poezie publicată în volumul de versuri al Magdei "Univers inclus", Editura Semne , 2004)
"Nu-mi spune cum ai ucis iubirea,
Mai bine ascultă pianul din hol.
Nu mai privi floarea albă din glastră,
Căci mâine o voi planta
În grădina din nori.
Nu-mi spune cum ai ucis iubirea,
Mai bine citeşte un poem antic.
Nu mai atinge cu gândul tabloul,
Căci mâine-l voi vinde
În târgul cel vechi.
Nu-mi spune cum ai ucis iubirea,
Mai bine pleacă spre alte zări.
Nu-nchide uşa în urma ta,
Căci mâine voi privi
Cum te îndepărtezi..."
as incerca intr-un fel sa recladesc trecutul... sa iau de la capat toate amintirile, trairile, vorbele, faptele si sa le trag usor spre mine ca pe niste fire ale unor zmeie. si cineva m-ar intreba:
de sa te obosesti atat, la ce iti foloseste? nu stiu daca imi foloseste acum, dar in viitor da, atunci cnad va veni ziua judecatii subconstientului....
fragmente
am sa postez de asemenea si un fragment din romanul care mi-a placut in mod exceptional ( ca la drept vorbind intreaga carte este o opera exceptionala):
"Ultima Noapte de dragoste, întâia noapte de război " de Camil Petrescu
"Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi"
de Camil Petrescu
(fragmente)
"Mă întrebam: ea nu-şi dă seama că şi eu sufăr tot atât de mult? Cum e cu putinţă atâta insensibilitate? Vecina fără lucru de vizavi a întrebat-o ironic, şi evident destul de tare, dacă "suferă" , şi mi se părea că în viaţa mea nu mi s-a adus o insultă mai mare, decât să fie întrebată nevastă-mea, faţă de mine, dacă suferă din cauza altuia. M-am gândit să las furculiţa şi să mă scol neîntârziat, mânios, de la masă, plecând apoi de-a dreptul la gară. Şi aş fi făcut asta dacă eram numai un amant, nu şi bărbatul acestei femei. Între doi amanţi situaţia este, deşi mai complicată decât se judecă în mod primar de către lume, negreşit infinit mai simplă decât între soţ şi soţie. Nu ţi-a plăcut o femeie numai pentru trupul ei, numai pentru surprinderea frământărilor ei sexuale, căci plăcerea şi neplăcerea se caută şi se desfac asemeni perechilor la cadril. Dar ţi-ai ales-o ca nevastă. În realizările naturii orice om e un exemplar unic şi inedit. Din toată filozofia se desprinde cel puţin acest adevăr că omul, cu conştiinţă, fiind pentru el creatorul lumii, ca reprezentare, o dată cu moartea lui moare neîndoilenic şi lumea. Şi el îşi alege, liber, o altă conştiinţă, pe care o socoate egală cu a lui. Va fi tovarăşa şi moştenitoarea lui, a memoriei lui, îi vor spune copiii lui mamă. Nu sunt religios, dar cred că, datorită unei pure elaboraări spirituale, totuşi, ceea ce are, zguduitor de profund, catolicismul e această dogmă, că soţul şi soţia sunt predestinaţi de la facerea lumii, că peste catastrofele vieţii, uniţi şi egali unul cu altul, faţă-n faţă unul cu altul, ca în această viaţă, vor fi şi în veşnicia viitoare. E şi una dintre cele mai frumoase imagini create de gândirea omenască. Nu-i vorba aci despre "jurăminţile amanţilor" , căci şi eu avusesem amante care-mi "juraseră dragoste eternă" şi pe care nu le luam în serios, iar după "partide" mai mult sau mai puţin îndelungi de plăcere, le părăsisem, cu toate lacrimile lor, la cele dintâi cochetării cu alţi bărbaţi... S-a ajuns în acest veac, sub influenţa vulgară a literaturii, la concepţia pleziristă a căsătoriei, când omul, în loc să se ducă la un stabiliment anume, îşi aduce o nevastă acasă pe care, după două-trei luni, o concediază fără nici o altă formalitate decât, uneori, o despăgubire bănească.
Aşa am gândit în vremea când, după ce atâta suferinţă din partea femeii mă înduioşase, i-am cerut să-mi devie nevastă. Mi se dăruise cu totul. Îi spusesem loial că nu o voi lua de soţie şi-mi îmi răspunsese cu un surâs palid şi dumnezeiesc: "Orice s-ar întâmpla cu mine, vreau ca tu să mă faci femeie. Am suferit prea mult din cauza ta. Nu te voi simţi în nici un fel, absolut în nici un fel, îndatorat faţă de mine. Poţi să mă goneşti în zorii zilei şi să nu mă mai primeşti niciodată în casa ta". Fireşte, cuvintele ei erau nealese, dar expresia era de o copleşitoare precizie. Fusese întâi amanta mea, deznădăjduită de voluptate, dar peste câtva timp ea purta numele meu, pe care nu-l purta nici una dintre surorile mele măritate. Şi intimitatea noastră creştea şi se adâncea ca o lume nouă cu privelişti prelungi de întâiul ceas.
Ce însemnau acum toate aceste simţăminte şi gânduri pentru femeia de lângă mine? Absolut nimic. Şi eu mă simţeam imbecil şi ridicol, fără simţul realităţii, şi naiv ca un predestinat "coarnelor", ca să fi gândit atât de mult despre o femeie, care, punând în cumpănă tot acest aparat maiestos şi scrobit al sentimentelor mele, le prefera fără grijă, lacom, stângerea în braţe a unui necunoscut până acum câteva zile. Prăbuşirea mea lăuntrică era cu atât mai grea, cu cât mi se rupsese totdeodată şi axa sufletească: încrederea în puterea mea de deosebire şi alegere, în vigoarea şi eficacitatea inteligenţei mele. Sunt guverne, în ţările din Apus, care primesc foarte des, şi pe chestii importante, voturi împotrivă din partea adunărilor lor naţionale. Dar nu găsesc că e cazul să tragă de aici vreo consecinţă. Câteodată, aceleaşi guverne însă aşază toată greutatea existenţei lor pe un lucru de nimic şi "pun chestia de încredere" uneori pe un simplu adjectiv într-un articol de lege. Iar dacă atunci votul lor este împotrivă, se prăbuşesc. Unii bărbaţi nu-şi iau nevestele în serios (e drept că eu mă întreb, de ce s-au însurat atunci? ) şi nu găsesc niciodată că e cazul să tragă consecinţele. Eu jucam totul pe această femeie şi trebuia să trag acum toate consecinţele care se impuneau: desfiinţarea mea ca personalitate. Trebuia deci să mă scol de la masă şi de lângă această iubire, pentru totdeauna. Dar ştiu ce voinţă de fier şi rece am - una dintre amante, care în naivitatea ei vulgară încercase să mă convingă pentru un târg conjugal, îmi cerea apoi cu groză să nu-i mai zâmbesc, căci zâmbetul meu plutea cu o idiferenţă de moarte, de neînvins, şi ştiam că o dată făcut gestul acesta, nici lacrimi, nici explicaţii nu mă vor mai face să revin. Mi-am impus să îndur totul până o să fiu singur cu ea, ca să am un cuvânt ultim. Adevărul e că imensitatea catastrofei îmi făcea sufletul palid, căci nu ştiam singur dacă - oricât de îndârjită voinţa mea - siluindu-mi simţirea, voi avea cumva puterea să îndur totul, fără să se sfărâme în mine organe, care niciodată nu se vor putea reface. Speram, de asemeni, că încă nu s-a întâmplat nimic şi voi putea readuce acasă iubirea mea, cu simple cicatrice ca de vărsat pe obraji. M-am păstrat mai departe în "ipotezele" , pe care desigur ceilalţi continuau să le facă asupra stărilor noastre sufleteşti, interpretându-le cum le interpretează savanţii microbii la microscop, resemnat să suport compătimirea lor, ca pe nişte râme care urcă târându-se umed pe mine.
(...)Crezusem, cu un secret orgoliu, că toate bucuriile şi durerile nevestei mele nu pot veni decât prin mine şi din cauza asta simţeam acum că durerea cea mai insuportabilă în dragoste nu e atât să fii lipsit de o voluptate, cât să constaţi că plăcerea pe care o dădeai şi credeai că singur poţi s-o trezeşti( care, tocmai prin acest ocol întoarsă, era adevărata ta voluptate) nu mai e, ca o clapă care nu sună. Căci acum totul se petrecea alături de mine, cu excluderea mea.
(...) Şi era în aşternutul străin, de prisos aproape de mine cu tot trupul ştiut.
Asta-i tot ce-mi rezervă viitorul? Corpul femeii atunci când vreau? Ce să fac cu el, fără celelalte bucurii? Când ştiam că nu e nici el perfect. La un milion de femei abia de e una întreg frumoasă. Restul au nevoie de indulgenţă, de înţelegere. Numai sufletul poate înlocui lipsurile. Şi sufletul nevesti-mi..."
si in afara de acesta as vrea sa postez si versurile:
"Eu sunt dintre acei
Cu ochi halucinati si mistuiti launtric,
Cu sufletul marit
Caci am vazut idei." ( "Ideea", vol. "Versuri. Idee. Ciclul morţii", 1923 )
"Ultima Noapte de dragoste, întâia noapte de război " de Camil Petrescu
"Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi"
de Camil Petrescu
(fragmente)
"Mă întrebam: ea nu-şi dă seama că şi eu sufăr tot atât de mult? Cum e cu putinţă atâta insensibilitate? Vecina fără lucru de vizavi a întrebat-o ironic, şi evident destul de tare, dacă "suferă" , şi mi se părea că în viaţa mea nu mi s-a adus o insultă mai mare, decât să fie întrebată nevastă-mea, faţă de mine, dacă suferă din cauza altuia. M-am gândit să las furculiţa şi să mă scol neîntârziat, mânios, de la masă, plecând apoi de-a dreptul la gară. Şi aş fi făcut asta dacă eram numai un amant, nu şi bărbatul acestei femei. Între doi amanţi situaţia este, deşi mai complicată decât se judecă în mod primar de către lume, negreşit infinit mai simplă decât între soţ şi soţie. Nu ţi-a plăcut o femeie numai pentru trupul ei, numai pentru surprinderea frământărilor ei sexuale, căci plăcerea şi neplăcerea se caută şi se desfac asemeni perechilor la cadril. Dar ţi-ai ales-o ca nevastă. În realizările naturii orice om e un exemplar unic şi inedit. Din toată filozofia se desprinde cel puţin acest adevăr că omul, cu conştiinţă, fiind pentru el creatorul lumii, ca reprezentare, o dată cu moartea lui moare neîndoilenic şi lumea. Şi el îşi alege, liber, o altă conştiinţă, pe care o socoate egală cu a lui. Va fi tovarăşa şi moştenitoarea lui, a memoriei lui, îi vor spune copiii lui mamă. Nu sunt religios, dar cred că, datorită unei pure elaboraări spirituale, totuşi, ceea ce are, zguduitor de profund, catolicismul e această dogmă, că soţul şi soţia sunt predestinaţi de la facerea lumii, că peste catastrofele vieţii, uniţi şi egali unul cu altul, faţă-n faţă unul cu altul, ca în această viaţă, vor fi şi în veşnicia viitoare. E şi una dintre cele mai frumoase imagini create de gândirea omenască. Nu-i vorba aci despre "jurăminţile amanţilor" , căci şi eu avusesem amante care-mi "juraseră dragoste eternă" şi pe care nu le luam în serios, iar după "partide" mai mult sau mai puţin îndelungi de plăcere, le părăsisem, cu toate lacrimile lor, la cele dintâi cochetării cu alţi bărbaţi... S-a ajuns în acest veac, sub influenţa vulgară a literaturii, la concepţia pleziristă a căsătoriei, când omul, în loc să se ducă la un stabiliment anume, îşi aduce o nevastă acasă pe care, după două-trei luni, o concediază fără nici o altă formalitate decât, uneori, o despăgubire bănească.
Aşa am gândit în vremea când, după ce atâta suferinţă din partea femeii mă înduioşase, i-am cerut să-mi devie nevastă. Mi se dăruise cu totul. Îi spusesem loial că nu o voi lua de soţie şi-mi îmi răspunsese cu un surâs palid şi dumnezeiesc: "Orice s-ar întâmpla cu mine, vreau ca tu să mă faci femeie. Am suferit prea mult din cauza ta. Nu te voi simţi în nici un fel, absolut în nici un fel, îndatorat faţă de mine. Poţi să mă goneşti în zorii zilei şi să nu mă mai primeşti niciodată în casa ta". Fireşte, cuvintele ei erau nealese, dar expresia era de o copleşitoare precizie. Fusese întâi amanta mea, deznădăjduită de voluptate, dar peste câtva timp ea purta numele meu, pe care nu-l purta nici una dintre surorile mele măritate. Şi intimitatea noastră creştea şi se adâncea ca o lume nouă cu privelişti prelungi de întâiul ceas.
Ce însemnau acum toate aceste simţăminte şi gânduri pentru femeia de lângă mine? Absolut nimic. Şi eu mă simţeam imbecil şi ridicol, fără simţul realităţii, şi naiv ca un predestinat "coarnelor", ca să fi gândit atât de mult despre o femeie, care, punând în cumpănă tot acest aparat maiestos şi scrobit al sentimentelor mele, le prefera fără grijă, lacom, stângerea în braţe a unui necunoscut până acum câteva zile. Prăbuşirea mea lăuntrică era cu atât mai grea, cu cât mi se rupsese totdeodată şi axa sufletească: încrederea în puterea mea de deosebire şi alegere, în vigoarea şi eficacitatea inteligenţei mele. Sunt guverne, în ţările din Apus, care primesc foarte des, şi pe chestii importante, voturi împotrivă din partea adunărilor lor naţionale. Dar nu găsesc că e cazul să tragă de aici vreo consecinţă. Câteodată, aceleaşi guverne însă aşază toată greutatea existenţei lor pe un lucru de nimic şi "pun chestia de încredere" uneori pe un simplu adjectiv într-un articol de lege. Iar dacă atunci votul lor este împotrivă, se prăbuşesc. Unii bărbaţi nu-şi iau nevestele în serios (e drept că eu mă întreb, de ce s-au însurat atunci? ) şi nu găsesc niciodată că e cazul să tragă consecinţele. Eu jucam totul pe această femeie şi trebuia să trag acum toate consecinţele care se impuneau: desfiinţarea mea ca personalitate. Trebuia deci să mă scol de la masă şi de lângă această iubire, pentru totdeauna. Dar ştiu ce voinţă de fier şi rece am - una dintre amante, care în naivitatea ei vulgară încercase să mă convingă pentru un târg conjugal, îmi cerea apoi cu groză să nu-i mai zâmbesc, căci zâmbetul meu plutea cu o idiferenţă de moarte, de neînvins, şi ştiam că o dată făcut gestul acesta, nici lacrimi, nici explicaţii nu mă vor mai face să revin. Mi-am impus să îndur totul până o să fiu singur cu ea, ca să am un cuvânt ultim. Adevărul e că imensitatea catastrofei îmi făcea sufletul palid, căci nu ştiam singur dacă - oricât de îndârjită voinţa mea - siluindu-mi simţirea, voi avea cumva puterea să îndur totul, fără să se sfărâme în mine organe, care niciodată nu se vor putea reface. Speram, de asemeni, că încă nu s-a întâmplat nimic şi voi putea readuce acasă iubirea mea, cu simple cicatrice ca de vărsat pe obraji. M-am păstrat mai departe în "ipotezele" , pe care desigur ceilalţi continuau să le facă asupra stărilor noastre sufleteşti, interpretându-le cum le interpretează savanţii microbii la microscop, resemnat să suport compătimirea lor, ca pe nişte râme care urcă târându-se umed pe mine.
(...)Crezusem, cu un secret orgoliu, că toate bucuriile şi durerile nevestei mele nu pot veni decât prin mine şi din cauza asta simţeam acum că durerea cea mai insuportabilă în dragoste nu e atât să fii lipsit de o voluptate, cât să constaţi că plăcerea pe care o dădeai şi credeai că singur poţi s-o trezeşti( care, tocmai prin acest ocol întoarsă, era adevărata ta voluptate) nu mai e, ca o clapă care nu sună. Căci acum totul se petrecea alături de mine, cu excluderea mea.
(...) Şi era în aşternutul străin, de prisos aproape de mine cu tot trupul ştiut.
Asta-i tot ce-mi rezervă viitorul? Corpul femeii atunci când vreau? Ce să fac cu el, fără celelalte bucurii? Când ştiam că nu e nici el perfect. La un milion de femei abia de e una întreg frumoasă. Restul au nevoie de indulgenţă, de înţelegere. Numai sufletul poate înlocui lipsurile. Şi sufletul nevesti-mi..."
si in afara de acesta as vrea sa postez si versurile:
"Eu sunt dintre acei
Cu ochi halucinati si mistuiti launtric,
Cu sufletul marit
Caci am vazut idei." ( "Ideea", vol. "Versuri. Idee. Ciclul morţii", 1923 )
lumea buna, am revenit:D
dupa o absenta indelunga de pe blog am revenit cu cateva postari.
prima postare va fi descrierea unui group de discutii pe care l-am initiat pe un site, care are in centru personalitatea lui Camil Petrescu, opera si diverse topicuri care pot fi propuse de cei care vor viziona group-ul dar avand ca baza de plecare ceea ce am spus mai sus: opera, personalitatea petresciana, si trimiteri din universul operei spre realitate sau exemple din realitate care se pot regasi si in opera lui.
O sa atasez si pe blogul meu succinta descriere a group-ului de discutii:
Camil Petrescu, unul dintre cei mai mari prozatori romani, s-a remarcat prin romanele sale care aduc in prim plan introspectia si analiza profunda a personajelor sale. S-a nascut la 9 aprilie 1894 in Bucuresti. A urmat cursurile liceului "Sfantul Sava" si Gh. Lazar' Bucuresti. Din 1913 urmeaza cursurile Facultatii de Filozofie si Litere Universitatea Bucuresti. Isi sustine teza de doctorat cu tema fenomenologia in opera lui Husserl.
Debuteaza cu un articol in revista "Facla" in 1914.
In 1923 debuteaza editorial cu un volum de versuri: "Versuri. Idee. Ciclul morţii", in 1930 urmand sa apara romanul " Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi", roman care impresioneaza si astazi prin drama iubirii si a razboiului.In 1933 vede lumina tiparului unul dintre cele mai valoroase romane din literatura romana si a modernismului european " Patul lui Procust".
In 1939 este ales director al Teatrului National si din 1947 devine membru al Academiei Romane.
in 1953 incepe lucrul la romanul "Un om intre oameni" fiind vorba despre marele istoric Nicolae Balcescu, dar romanul ramane insa neterminat, Camil Petrescu moare in 1957...
De asemena dintre operele sale fac parte si o serie de eseuri, nuvele, poezii si nu in ultimul rand piese de teatru: "Jocul ielelor", "Danton", "Suflete tari", "Act venetian", etc scrise intre 1916- 1957.
Romanele sale introduc pregnant in literatura tema intelectualului, luciditatea, drama de idei si stilul de scriere anticalofil.
Camil Petrescu, one of the greatest romanian prose writer, noted through his novels that bring in the fore deep introspection and analysis of its characters. He was born on 9 April 1894 in Bucharest. He attended the school "St. Sava" and Gh Lazar 'Bucharest. In 1913 following courses Faculty of Philosophy and Letters University of Bucharest. He supports doctoral thesis on phenomenology in Husserl's work.
Debuts with an article in the magazine Facla in 1914.
Editorial debuts in 1923 with a volume of verse: "Lyrics. Idee. The cycle of death, followed in 1930 to appear the novel" Last night of love, the first night of war "novel that impresses even today by the drama of love and war.In 1933 sees the light of printing one of the most valuable of the Romanian literature Romanian and European modernism novel: "The Procust bed."
In 1939 was elected director of the National Theater and in 1947 became member of the Romanian Academy.
in 1953 he began to work on the novel "A man among men" about Nicholas Balcescu an important historic man, but the novel remains unfinished because Camil Petrescu died in 1957 ...
Also of his works are part a series of essays, short stories, poems and last but not least plays: "The fairies game, Danton, Strong souls, Venetian Act", etc. written between 1916 - 1957 .
His novels introduce substantival intellectual theme in literature, alertness, the drama of ideas and anticalofil writing style.
toti iubitorii romanelor lui Camil Petrescu pot inta pe acest group si sa-si expimre parere, ce el place sau ce nu referitor la opera amrelui scriitor.
prima postare va fi descrierea unui group de discutii pe care l-am initiat pe un site, care are in centru personalitatea lui Camil Petrescu, opera si diverse topicuri care pot fi propuse de cei care vor viziona group-ul dar avand ca baza de plecare ceea ce am spus mai sus: opera, personalitatea petresciana, si trimiteri din universul operei spre realitate sau exemple din realitate care se pot regasi si in opera lui.
O sa atasez si pe blogul meu succinta descriere a group-ului de discutii:
Camil Petrescu, unul dintre cei mai mari prozatori romani, s-a remarcat prin romanele sale care aduc in prim plan introspectia si analiza profunda a personajelor sale. S-a nascut la 9 aprilie 1894 in Bucuresti. A urmat cursurile liceului "Sfantul Sava" si Gh. Lazar' Bucuresti. Din 1913 urmeaza cursurile Facultatii de Filozofie si Litere Universitatea Bucuresti. Isi sustine teza de doctorat cu tema fenomenologia in opera lui Husserl.
Debuteaza cu un articol in revista "Facla" in 1914.
In 1923 debuteaza editorial cu un volum de versuri: "Versuri. Idee. Ciclul morţii", in 1930 urmand sa apara romanul " Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi", roman care impresioneaza si astazi prin drama iubirii si a razboiului.In 1933 vede lumina tiparului unul dintre cele mai valoroase romane din literatura romana si a modernismului european " Patul lui Procust".
In 1939 este ales director al Teatrului National si din 1947 devine membru al Academiei Romane.
in 1953 incepe lucrul la romanul "Un om intre oameni" fiind vorba despre marele istoric Nicolae Balcescu, dar romanul ramane insa neterminat, Camil Petrescu moare in 1957...
De asemena dintre operele sale fac parte si o serie de eseuri, nuvele, poezii si nu in ultimul rand piese de teatru: "Jocul ielelor", "Danton", "Suflete tari", "Act venetian", etc scrise intre 1916- 1957.
Romanele sale introduc pregnant in literatura tema intelectualului, luciditatea, drama de idei si stilul de scriere anticalofil.
Camil Petrescu, one of the greatest romanian prose writer, noted through his novels that bring in the fore deep introspection and analysis of its characters. He was born on 9 April 1894 in Bucharest. He attended the school "St. Sava" and Gh Lazar 'Bucharest. In 1913 following courses Faculty of Philosophy and Letters University of Bucharest. He supports doctoral thesis on phenomenology in Husserl's work.
Debuts with an article in the magazine Facla in 1914.
Editorial debuts in 1923 with a volume of verse: "Lyrics. Idee. The cycle of death, followed in 1930 to appear the novel" Last night of love, the first night of war "novel that impresses even today by the drama of love and war.In 1933 sees the light of printing one of the most valuable of the Romanian literature Romanian and European modernism novel: "The Procust bed."
In 1939 was elected director of the National Theater and in 1947 became member of the Romanian Academy.
in 1953 he began to work on the novel "A man among men" about Nicholas Balcescu an important historic man, but the novel remains unfinished because Camil Petrescu died in 1957 ...
Also of his works are part a series of essays, short stories, poems and last but not least plays: "The fairies game, Danton, Strong souls, Venetian Act", etc. written between 1916 - 1957 .
His novels introduce substantival intellectual theme in literature, alertness, the drama of ideas and anticalofil writing style.
toti iubitorii romanelor lui Camil Petrescu pot inta pe acest group si sa-si expimre parere, ce el place sau ce nu referitor la opera amrelui scriitor.
sâmbătă, 27 decembrie 2008
28 iunie 2007 si un vis
Teatru studenţesc la Biblioteca Metropolitană
de Petre Flueraşu
La sediul central al Bibliotecii Metropolitane din Bucureşti, cărţile au prins viaţă, datorită piesei „Noaptea în care ne-am logodit cu Teddy” jucate de trupa de teatru Omnes. Piesa scrisă de Maria-Magdalena Jindiceanu a fost adaptată pentru a se putea desfăşura în spaţiul restrâns pus la dispoziţie de bibliotecă în 27 iunie.
Afişul pieseiAvând în vedere că intrarea a fost liberă, sala a fost arhiplină, iar spectatorii i-au aplaudat zgomotos la final pe artişti. „Teatrul este o prezenţă firească în cadrul Bibliotecii, pentru că se apropie foarte mult de literatură. M-am gândit că vizitatorii ar avea numai de câştigat din vizionarea acestui spectacol.”, a spus Nina Vasile, reprezentanta Bibliotecii Metropolitane.Trupa Omnes este formată din amatori, aduşi laolaltă de dragostea pentru teatru. Se află doar la al doilea spectacol realizat în faţa publicului. Au debutat la începutul acestui an, cu spectacolul „Ciocolată amăruie”, o adaptare după volumul omonim semnat de Maria-Magdalena Jindiceanu, editat în 2003 la editura Semne. Autoarea scenariului, studentă în anul al doilea la Filologie, este totodată şi coordonatoarea trupei. Emilia Bucur, membră a trupei şi studentă în anul al treilea la Ştiinţe Politice, a mărturisit: „Ne-am gândit că putem oferi oamenilor ceva inedit. Totul a plecat de la poezie şi am ajuns până la urmă aici punând ideile cap la cap. Sperăm că a ieşit ceva bun!” Unul dintre spectatori, Mihai, student în anul al doilea la ASE, a râs pe tot parcursul piesei şi la final a ţinut să-i felicite personal pe actori: „Au fost extraordinari. Mi-au plăcut foarte mult degajarea şi naturaleţea cu care au vorbit. Voi mai veni la piese de-ale lor în mod sigur!”
Instantaneu din spectacol (Foto: Petre F.)Premiera piesei „Noaptea în care ne-am logodit cu Teddy” a avut loc în cadrul Festivalului Maiart, în luna mai, în Clubul Preoteasa din Bucureşti. Omnes intenţionează să realizeze un turneu de promovare în ţară în viitorul apropiat. Publicul a părăsit sala cu zâmbetul pe buze, după aproximativ o oră de teatru cu actori amatori, dar cu un joc profesionist.
28 iunie 2007,
preluat de pe: http://campus.cji.ro/ro/vara2007/15/397/
de Petre Flueraşu
La sediul central al Bibliotecii Metropolitane din Bucureşti, cărţile au prins viaţă, datorită piesei „Noaptea în care ne-am logodit cu Teddy” jucate de trupa de teatru Omnes. Piesa scrisă de Maria-Magdalena Jindiceanu a fost adaptată pentru a se putea desfăşura în spaţiul restrâns pus la dispoziţie de bibliotecă în 27 iunie.
Afişul pieseiAvând în vedere că intrarea a fost liberă, sala a fost arhiplină, iar spectatorii i-au aplaudat zgomotos la final pe artişti. „Teatrul este o prezenţă firească în cadrul Bibliotecii, pentru că se apropie foarte mult de literatură. M-am gândit că vizitatorii ar avea numai de câştigat din vizionarea acestui spectacol.”, a spus Nina Vasile, reprezentanta Bibliotecii Metropolitane.Trupa Omnes este formată din amatori, aduşi laolaltă de dragostea pentru teatru. Se află doar la al doilea spectacol realizat în faţa publicului. Au debutat la începutul acestui an, cu spectacolul „Ciocolată amăruie”, o adaptare după volumul omonim semnat de Maria-Magdalena Jindiceanu, editat în 2003 la editura Semne. Autoarea scenariului, studentă în anul al doilea la Filologie, este totodată şi coordonatoarea trupei. Emilia Bucur, membră a trupei şi studentă în anul al treilea la Ştiinţe Politice, a mărturisit: „Ne-am gândit că putem oferi oamenilor ceva inedit. Totul a plecat de la poezie şi am ajuns până la urmă aici punând ideile cap la cap. Sperăm că a ieşit ceva bun!” Unul dintre spectatori, Mihai, student în anul al doilea la ASE, a râs pe tot parcursul piesei şi la final a ţinut să-i felicite personal pe actori: „Au fost extraordinari. Mi-au plăcut foarte mult degajarea şi naturaleţea cu care au vorbit. Voi mai veni la piese de-ale lor în mod sigur!”
Instantaneu din spectacol (Foto: Petre F.)Premiera piesei „Noaptea în care ne-am logodit cu Teddy” a avut loc în cadrul Festivalului Maiart, în luna mai, în Clubul Preoteasa din Bucureşti. Omnes intenţionează să realizeze un turneu de promovare în ţară în viitorul apropiat. Publicul a părăsit sala cu zâmbetul pe buze, după aproximativ o oră de teatru cu actori amatori, dar cu un joc profesionist.
28 iunie 2007,
preluat de pe: http://campus.cji.ro/ro/vara2007/15/397/
duminică, 21 decembrie 2008
un mic vot:P
un mic apel la vot literar :D
Rezultate parțiale...Constatăm că, după primele voturi, concurența e strânsă. Fie ca să câștige cu adevărat cel mai bun; în fond, aceasta se dorește!Vă vom prezenta rezultate parțiale, care astăzi, la orele 20, 00 sunt următoarele:Concurrent no. 23 - Elena F. - 36 puncteConcurrent no. 22 - Elena - 33 puncteConcurrent no. 21 - Maria - 29 puncteConcurrent no. 20 - Emilia - 39 puncteConcurrent no. 19 - Gizela - 60 puncte
Concurrent no. 18 - Gabriela - 40 puncte
Concurrent no. 17 - Mirela A. - 30 puncte
Concurrent no. 16 - Mariana - 39 puncteConcurrent no. 15 - Radu - 35 puncteConcurrent no. 14 - Adhelia - 28 puncteConcurrent no. 13 - Denisa - 40 puncteConcurrent no. 12 - Irina - 49 puncteConcurrent no. 11 - Alexandra - 34 puncteConcurrent no. 10 - Silvia - 33 puncteConcurrent no. 9 - Mirela N. - 34 puncteConcurrent no. 8 - George - 38 puncteConcurrent no. 7 - Caliopi - 27 puncteConcurrent no. 6 - Synthia - 31 puncteConcurrent no. 5 - Raluca - 34 puncteConcurrent no. 4 - Adela - 22 puncteConcurrent no. 3 - Teo - 33 puncteConcurrent no. 2 - Mel - 31 puncteConcurrent nr. 1 - Mirela - 30 puncte
Votați în continuare, dând click aici...!
http://www.lacasuriliterare.com/article-25824050.html
Rezultate parțiale...Constatăm că, după primele voturi, concurența e strânsă. Fie ca să câștige cu adevărat cel mai bun; în fond, aceasta se dorește!Vă vom prezenta rezultate parțiale, care astăzi, la orele 20, 00 sunt următoarele:Concurrent no. 23 - Elena F. - 36 puncteConcurrent no. 22 - Elena - 33 puncteConcurrent no. 21 - Maria - 29 puncteConcurrent no. 20 - Emilia - 39 puncteConcurrent no. 19 - Gizela - 60 puncte
Concurrent no. 18 - Gabriela - 40 puncte
Concurrent no. 17 - Mirela A. - 30 puncte
Concurrent no. 16 - Mariana - 39 puncteConcurrent no. 15 - Radu - 35 puncteConcurrent no. 14 - Adhelia - 28 puncteConcurrent no. 13 - Denisa - 40 puncteConcurrent no. 12 - Irina - 49 puncteConcurrent no. 11 - Alexandra - 34 puncteConcurrent no. 10 - Silvia - 33 puncteConcurrent no. 9 - Mirela N. - 34 puncteConcurrent no. 8 - George - 38 puncteConcurrent no. 7 - Caliopi - 27 puncteConcurrent no. 6 - Synthia - 31 puncteConcurrent no. 5 - Raluca - 34 puncteConcurrent no. 4 - Adela - 22 puncteConcurrent no. 3 - Teo - 33 puncteConcurrent no. 2 - Mel - 31 puncteConcurrent nr. 1 - Mirela - 30 puncte
Votați în continuare, dând click aici...!
http://www.lacasuriliterare.com/article-25824050.html
luni, 15 decembrie 2008
invitatie la Cenaclu!
Miercuri, 17 decembrie, ora 19.00, va avea loc ultima şedinţă pe acest an a Cenaclului de la Muzeul Literaturii. Moderatori: Daniel Cristea-Enache şi Tudorel UrianCiteşte: Florin Caragiu (poezie)Invitat: Ion Zubaşcu - recital "Colinde vechi din Maramureş"Vă aşteptăm!
postat de Florin Caragiu pe site-ul Agonie.net!
postat de Florin Caragiu pe site-ul Agonie.net!
vineri, 12 decembrie 2008
Aida Hancer de Valeria Manta Taicutu
preluat de pe agonia.net de pe adresa:
http://agonia.ro/index.php/article/1813907/Aida_Hancer:_„Şi-a_fost_un_el_grăbit_să-şi_spună_vorbele_de_pământ”...
"poetă din Suceava (doar ce a terminat liceul) scrie de mult şi scrie bine, fapt remarcat cu destul entuziasm de critica literară. Aida Hancer ar putea fi încă un „buzdugan al unei generaţii”, pe urmele lui Nicolae Labiş, iar poemele de până acum, cel puţin, par a îndreptăţi o asemenea afiliere. Cum se întâmplă însă de fiecare dată când apare o nouă vedetă, apar şi „fanii”, adulatorii, sfătuitorii mai mult sau mai puţin oneşti; editori, lume interesată, lume bine intenţionată, maeştri şi ucenici, toţi dispuşi să ajute şi, de ce nu, să tragă oarece foloase, pentru că, în ultima vreme, până şi cultura manifestă puseuri pragmatice.Aşa se face că, în loc să debuteze, cum s-ar fi cuvenit, cu un volum bine pus la punct, Aida Hancer a debutat cu două. Gellu Dorian observa într-o cronică (v. „Cititorul de poezie”, p. 457) legătura dintre cele două volume („Amadiada”, Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2008; „Eva nimănui”, Ed. Vinea, Bucureşti, 2008) şi faptul că, eliminând poemele mai puţin reuşite, se putea alcătui o singură carte, cu siguranţă mai bine primită de public.Trecând peste această greşeală (care, de fapt, nici nu-i aparţine în totalitate), trebuie spus că Aida Hancer are talent şi gândire poetică. Ştie să se folosească de cuvânt, îi prinde nu numai sensurile figurate, ci este în măsură să creeze sensuri noi pentru cuvintele simple, din vocabularul ei activ. Instinctiv, ştie că nu-i stă bine spectacolul lingvistic, explozia metaforică, discursul savant ori terre-à-terre, aşa că preferă să scrie despre ceea ce cunoaşte, despre universul ei personal şi despre sine, cu sinceritate şi cu o prospeţime de care numai poeţii autentici sunt capabili. Capacitatea de sesizare a dualitaţii lucrurilor şi fenomenelor şi raportul dintre instanţa enunţătoare şi acestea reprezintă tema unui întreg volum („Eva nimănui”), reluată şi dezvoltată, cu mici variaţiuni, şi în „Amadiada”. Filosofia Aidei este simplă şi esenţială, inteligenţa şi bunul gust ajutând-o să discearnă ceea ce este cu adevărat important; „există în palmă o tablă de şah / pe care-o aşezi / peste tot ce atingi / niciodată nu laşi urmele tale pe lucruri / ci urma unei întreceri. // dar cu cine să joci / când în tine / încape un singur duşman / şi regina cui / merită să fie distrusă / dar tot ce atingi / e jucat / pe două terenuri / şi rămâne / sold pentru cer” (şahiadele”).Vederea este din interior către exterior, surprinzând cauza, motivaţiile şi adaptarea la o dinamică a sinelui şi a lucrurilor; mişcările lungi „de la râs la plâns” şi hainele „pe care / ca să le desparţi de un corp le tai cu foarfeca”, sunt selectate pentru că, pornind de la ele, se surprinde cel mai lesne interacţiunea dintre corp, spirit şi lumea înconjurătoare. Metafora actorului de la circul de stat, care mânuieşte sforile marionetelor conştientizându-şi, în fiecare moment, propriul statut de marionetă, este una cu tradiţie în literatură, dar Aida Hancer reuşeşte să-i dea prospeţime prin contaminarea cu câmpul semantic al creaţiei, al credinţei, al penitenţei: „sunt un actor la circul de stat / şi stau în genunchi mai bine ca oricine / trag de sfori şi lovesc animale / sunt un actor în lumină / şi nu văd mai departe / de rândul întâi / în căptuşeala fiecărui costum / ascund un poem / şi el face uşoară / trecerea mea în decor” („sunt un actor la circul de stat”).Miturile biblice sunt folosite în discursul poetic, dar şi ele sunt supuse unor tehnici personale de prelucrare şi adaptare. Aida Hancer trăieşte într-un prezent al generaţiei sale, de pe poziţia căruia judecă trecutul şi viitorul, uneori pe un ton cam sentenţios, resemantizând locurile comune. „Bunul Iov” este orice contemporan al poetei, adică un sfânt cu suflet de copil, care înţelege sărăcia ca pe o pedeapsă pentru pierderea sacrului, a valorilor spirituale, a capacităţii de transfigurare a realului: „probabil că vrei să semeni cu mine / cred că românia funcţionează şi noi umblăm în genunchi după ea / pe uliţe vechi / cu rochiile de-un fost alb / când spun oamenii femelă ne gândim la animalitate / la blaga / la bacovia / şi că pierdem din sacru” („bunule iov”). Din decantarea tuturor cunoştinţelor, a informaţiilor religioase, politice, filosofice şi literare rezultă o artă poetică a revoltei, mimate (tonalitatea aşa-zis protestatară este destul de cuminte, în fond), în care vechiul trebuie înlocuit permanent cu ceva nou, iar ceea ce se întâmplă în interior se cuvine să motiveze şi să ordoneze manifestările exterioare: „poezia mea e numai o acţiune de protest / un fals în acte publice / şi o sângerare de rege / pe-un fel de icoană / ea izbucneşte pe neaşteptate / o explozie de făină şi flori / care se aşază treptat peste fapte / trecute viitoare / o gravă lipsă de respect / la adresa individualităţii” (primul poem interzis”).Poemele din „eva nimănui” sunt ale unei adolescente care ştie mai mult decât spune, care deţine, în subconştient, o bună parte din memoria colectivă, de unde extraordinara capacitate de a aglutina mituri, ritualuri, atitudini magic-mitice, decelabile în textura discursului. Chiar şi un subiect banal, cum ar fi descoperirea propriei feminităţi, a erotismului juvenil, are o scriere în palimpsest, pentru că „eva nimănui” este ultimul avatar al feminităţii, cu ea se închide un ciclu şi nu întâmplător mărcile morfo-sintactice sunt pentru persoana întâi plural: „noi nu mai scriem decât pe deasupra pielii subţiri / a gleznei şi pe rotundul coatelor / scriem şi împlinim scripturile / şi purtăm în noi o boală ca o pată de lumină care / ne udă tot corpul / sunt o bucată de lut acoperită / de urechile a sute de generaţii / daţi poeţilor ce este al lor / poetului ceea ce-i aparţine de drept / şi urâţii aruncaţi cu pietre în ei / aruncaţi cu ceea ce există mai sfânt şi mai incomplet” („cartea stărilor”)."
http://agonia.ro/index.php/article/1813907/Aida_Hancer:_„Şi-a_fost_un_el_grăbit_să-şi_spună_vorbele_de_pământ”...
"poetă din Suceava (doar ce a terminat liceul) scrie de mult şi scrie bine, fapt remarcat cu destul entuziasm de critica literară. Aida Hancer ar putea fi încă un „buzdugan al unei generaţii”, pe urmele lui Nicolae Labiş, iar poemele de până acum, cel puţin, par a îndreptăţi o asemenea afiliere. Cum se întâmplă însă de fiecare dată când apare o nouă vedetă, apar şi „fanii”, adulatorii, sfătuitorii mai mult sau mai puţin oneşti; editori, lume interesată, lume bine intenţionată, maeştri şi ucenici, toţi dispuşi să ajute şi, de ce nu, să tragă oarece foloase, pentru că, în ultima vreme, până şi cultura manifestă puseuri pragmatice.Aşa se face că, în loc să debuteze, cum s-ar fi cuvenit, cu un volum bine pus la punct, Aida Hancer a debutat cu două. Gellu Dorian observa într-o cronică (v. „Cititorul de poezie”, p. 457) legătura dintre cele două volume („Amadiada”, Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2008; „Eva nimănui”, Ed. Vinea, Bucureşti, 2008) şi faptul că, eliminând poemele mai puţin reuşite, se putea alcătui o singură carte, cu siguranţă mai bine primită de public.Trecând peste această greşeală (care, de fapt, nici nu-i aparţine în totalitate), trebuie spus că Aida Hancer are talent şi gândire poetică. Ştie să se folosească de cuvânt, îi prinde nu numai sensurile figurate, ci este în măsură să creeze sensuri noi pentru cuvintele simple, din vocabularul ei activ. Instinctiv, ştie că nu-i stă bine spectacolul lingvistic, explozia metaforică, discursul savant ori terre-à-terre, aşa că preferă să scrie despre ceea ce cunoaşte, despre universul ei personal şi despre sine, cu sinceritate şi cu o prospeţime de care numai poeţii autentici sunt capabili. Capacitatea de sesizare a dualitaţii lucrurilor şi fenomenelor şi raportul dintre instanţa enunţătoare şi acestea reprezintă tema unui întreg volum („Eva nimănui”), reluată şi dezvoltată, cu mici variaţiuni, şi în „Amadiada”. Filosofia Aidei este simplă şi esenţială, inteligenţa şi bunul gust ajutând-o să discearnă ceea ce este cu adevărat important; „există în palmă o tablă de şah / pe care-o aşezi / peste tot ce atingi / niciodată nu laşi urmele tale pe lucruri / ci urma unei întreceri. // dar cu cine să joci / când în tine / încape un singur duşman / şi regina cui / merită să fie distrusă / dar tot ce atingi / e jucat / pe două terenuri / şi rămâne / sold pentru cer” (şahiadele”).Vederea este din interior către exterior, surprinzând cauza, motivaţiile şi adaptarea la o dinamică a sinelui şi a lucrurilor; mişcările lungi „de la râs la plâns” şi hainele „pe care / ca să le desparţi de un corp le tai cu foarfeca”, sunt selectate pentru că, pornind de la ele, se surprinde cel mai lesne interacţiunea dintre corp, spirit şi lumea înconjurătoare. Metafora actorului de la circul de stat, care mânuieşte sforile marionetelor conştientizându-şi, în fiecare moment, propriul statut de marionetă, este una cu tradiţie în literatură, dar Aida Hancer reuşeşte să-i dea prospeţime prin contaminarea cu câmpul semantic al creaţiei, al credinţei, al penitenţei: „sunt un actor la circul de stat / şi stau în genunchi mai bine ca oricine / trag de sfori şi lovesc animale / sunt un actor în lumină / şi nu văd mai departe / de rândul întâi / în căptuşeala fiecărui costum / ascund un poem / şi el face uşoară / trecerea mea în decor” („sunt un actor la circul de stat”).Miturile biblice sunt folosite în discursul poetic, dar şi ele sunt supuse unor tehnici personale de prelucrare şi adaptare. Aida Hancer trăieşte într-un prezent al generaţiei sale, de pe poziţia căruia judecă trecutul şi viitorul, uneori pe un ton cam sentenţios, resemantizând locurile comune. „Bunul Iov” este orice contemporan al poetei, adică un sfânt cu suflet de copil, care înţelege sărăcia ca pe o pedeapsă pentru pierderea sacrului, a valorilor spirituale, a capacităţii de transfigurare a realului: „probabil că vrei să semeni cu mine / cred că românia funcţionează şi noi umblăm în genunchi după ea / pe uliţe vechi / cu rochiile de-un fost alb / când spun oamenii femelă ne gândim la animalitate / la blaga / la bacovia / şi că pierdem din sacru” („bunule iov”). Din decantarea tuturor cunoştinţelor, a informaţiilor religioase, politice, filosofice şi literare rezultă o artă poetică a revoltei, mimate (tonalitatea aşa-zis protestatară este destul de cuminte, în fond), în care vechiul trebuie înlocuit permanent cu ceva nou, iar ceea ce se întâmplă în interior se cuvine să motiveze şi să ordoneze manifestările exterioare: „poezia mea e numai o acţiune de protest / un fals în acte publice / şi o sângerare de rege / pe-un fel de icoană / ea izbucneşte pe neaşteptate / o explozie de făină şi flori / care se aşază treptat peste fapte / trecute viitoare / o gravă lipsă de respect / la adresa individualităţii” (primul poem interzis”).Poemele din „eva nimănui” sunt ale unei adolescente care ştie mai mult decât spune, care deţine, în subconştient, o bună parte din memoria colectivă, de unde extraordinara capacitate de a aglutina mituri, ritualuri, atitudini magic-mitice, decelabile în textura discursului. Chiar şi un subiect banal, cum ar fi descoperirea propriei feminităţi, a erotismului juvenil, are o scriere în palimpsest, pentru că „eva nimănui” este ultimul avatar al feminităţii, cu ea se închide un ciclu şi nu întâmplător mărcile morfo-sintactice sunt pentru persoana întâi plural: „noi nu mai scriem decât pe deasupra pielii subţiri / a gleznei şi pe rotundul coatelor / scriem şi împlinim scripturile / şi purtăm în noi o boală ca o pată de lumină care / ne udă tot corpul / sunt o bucată de lut acoperită / de urechile a sute de generaţii / daţi poeţilor ce este al lor / poetului ceea ce-i aparţine de drept / şi urâţii aruncaţi cu pietre în ei / aruncaţi cu ceea ce există mai sfânt şi mai incomplet” („cartea stărilor”)."
joi, 11 decembrie 2008
http://poezii.citate-celebre.com/vanatoarea-cubului-din-mintea-ta-trimisa-de-bucur-alexandra-emilia/:
December 10, 2008
Un gând pătrat îţi bate în tâmple să intre şi nu poate,Dar nu îl poţi ghida în altă parte,E gândul tău pătrat fără întoarcere,Nu se poate rostogoli din minte până la tălpi,Doar colţurile lui te împung uneori în carneŞi te întrebi cum a ajuns gândul să împingă epidermaŞi să-l simţi,În pătratul ăla nu poţi pătrunde cu mâna,Sub cuvântul fiecărui om sunt atâtea dedesupturi ca în cubul ăla,În care sensurile gândului pot avea sau nu o ordine,Se pot izbi sau nu cap în cap,Sau ca într-o capsulă brown în dispersie,Sau pot sta vrafuri vrafuri.În pătratul ăla poţi ciocăni tu până când se îndoaie o latură,Altfel nu poţi pătrunde să faci ordine.Cubul ăla poate fi întors când pe o parte, când pe alta,Pe toate părţilePentru a se reînnoi şi a-şi lua putere proprie.De câte ori ai trece pe lângă cub,Cubul tot cub rămâne şi sensurile în el halou.Poţi să cobori pe scară în cubDacă îi faci o fisură lateralăŞi dacă nu se regenerează imediat spărtura cubului şi devine cum s-a născut: ermetic.Poţi desface cubul şi observa cum conţinutul a prins caimac,Au prins formă geometrică până şi sensurile şi golurile de aer,Chiar dacă le-a căzut decorul.Când cubul se pune pe aceeaşi culoare ca elSe confundă cu extriorul, nu mai e cub vizual, e masă omogenă.
La fel de bine cubul ar putea să se multiplice până la plus zeroPe fiecare faţetă a lui să ne găsim o faţă a eului mâzgălită cu noroi,Să rămână parte distinctă de primul eu,Fiecare îşi interpretează propriul rol de sine stătător,Nu faţetele primului om cu acordul lui.Pe fiecare latură a cubului e un alt om din noi proiectatNu născut,Din familia eului.Cubul ăsta se întoarce după bunul lui plac când spre oameni, când cu spatele la soare,Nu e supus timpului ca omul,Timpul trece pe lângă el şi râde inconştient că nu poate pătrundeŞi de fapt cubul râde în sinea lui de timp şi de om,Nu are pe unde intra să facă haos,Noi totuşi, restul, suntem arondaţi lui.Ha.
December 10, 2008
Un gând pătrat îţi bate în tâmple să intre şi nu poate,Dar nu îl poţi ghida în altă parte,E gândul tău pătrat fără întoarcere,Nu se poate rostogoli din minte până la tălpi,Doar colţurile lui te împung uneori în carneŞi te întrebi cum a ajuns gândul să împingă epidermaŞi să-l simţi,În pătratul ăla nu poţi pătrunde cu mâna,Sub cuvântul fiecărui om sunt atâtea dedesupturi ca în cubul ăla,În care sensurile gândului pot avea sau nu o ordine,Se pot izbi sau nu cap în cap,Sau ca într-o capsulă brown în dispersie,Sau pot sta vrafuri vrafuri.În pătratul ăla poţi ciocăni tu până când se îndoaie o latură,Altfel nu poţi pătrunde să faci ordine.Cubul ăla poate fi întors când pe o parte, când pe alta,Pe toate părţilePentru a se reînnoi şi a-şi lua putere proprie.De câte ori ai trece pe lângă cub,Cubul tot cub rămâne şi sensurile în el halou.Poţi să cobori pe scară în cubDacă îi faci o fisură lateralăŞi dacă nu se regenerează imediat spărtura cubului şi devine cum s-a născut: ermetic.Poţi desface cubul şi observa cum conţinutul a prins caimac,Au prins formă geometrică până şi sensurile şi golurile de aer,Chiar dacă le-a căzut decorul.Când cubul se pune pe aceeaşi culoare ca elSe confundă cu extriorul, nu mai e cub vizual, e masă omogenă.
La fel de bine cubul ar putea să se multiplice până la plus zeroPe fiecare faţetă a lui să ne găsim o faţă a eului mâzgălită cu noroi,Să rămână parte distinctă de primul eu,Fiecare îşi interpretează propriul rol de sine stătător,Nu faţetele primului om cu acordul lui.Pe fiecare latură a cubului e un alt om din noi proiectatNu născut,Din familia eului.Cubul ăsta se întoarce după bunul lui plac când spre oameni, când cu spatele la soare,Nu e supus timpului ca omul,Timpul trece pe lângă el şi râde inconştient că nu poate pătrundeŞi de fapt cubul râde în sinea lui de timp şi de om,Nu are pe unde intra să facă haos,Noi totuşi, restul, suntem arondaţi lui.Ha.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
