Aida Hancer de Valeria Manta Taicutu

preluat de pe agonia.net de pe adresa:

http://agonia.ro/index.php/article/1813907/Aida_Hancer:_„Şi-a_fost_un_el_grăbit_să-şi_spună_vorbele_de_pământ”...
"poetă din Suceava (doar ce a terminat liceul) scrie de mult şi scrie bine, fapt remarcat cu destul entuziasm de critica literară. Aida Hancer ar putea fi încă un „buzdugan al unei generaţii”, pe urmele lui Nicolae Labiş, iar poemele de până acum, cel puţin, par a îndreptăţi o asemenea afiliere. Cum se întâmplă însă de fiecare dată când apare o nouă vedetă, apar şi „fanii”, adulatorii, sfătuitorii mai mult sau mai puţin oneşti; editori, lume interesată, lume bine intenţionată, maeştri şi ucenici, toţi dispuşi să ajute şi, de ce nu, să tragă oarece foloase, pentru că, în ultima vreme, până şi cultura manifestă puseuri pragmatice.Aşa se face că, în loc să debuteze, cum s-ar fi cuvenit, cu un volum bine pus la punct, Aida Hancer a debutat cu două. Gellu Dorian observa într-o cronică (v. „Cititorul de poezie”, p. 457) legătura dintre cele două volume („Amadiada”, Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2008; „Eva nimănui”, Ed. Vinea, Bucureşti, 2008) şi faptul că, eliminând poemele mai puţin reuşite, se putea alcătui o singură carte, cu siguranţă mai bine primită de public.Trecând peste această greşeală (care, de fapt, nici nu-i aparţine în totalitate), trebuie spus că Aida Hancer are talent şi gândire poetică. Ştie să se folosească de cuvânt, îi prinde nu numai sensurile figurate, ci este în măsură să creeze sensuri noi pentru cuvintele simple, din vocabularul ei activ. Instinctiv, ştie că nu-i stă bine spectacolul lingvistic, explozia metaforică, discursul savant ori terre-à-terre, aşa că preferă să scrie despre ceea ce cunoaşte, despre universul ei personal şi despre sine, cu sinceritate şi cu o prospeţime de care numai poeţii autentici sunt capabili. Capacitatea de sesizare a dualitaţii lucrurilor şi fenomenelor şi raportul dintre instanţa enunţătoare şi acestea reprezintă tema unui întreg volum („Eva nimănui”), reluată şi dezvoltată, cu mici variaţiuni, şi în „Amadiada”. Filosofia Aidei este simplă şi esenţială, inteligenţa şi bunul gust ajutând-o să discearnă ceea ce este cu adevărat important; „există în palmă o tablă de şah / pe care-o aşezi / peste tot ce atingi / niciodată nu laşi urmele tale pe lucruri / ci urma unei întreceri. // dar cu cine să joci / când în tine / încape un singur duşman / şi regina cui / merită să fie distrusă / dar tot ce atingi / e jucat / pe două terenuri / şi rămâne / sold pentru cer” (şahiadele”).Vederea este din interior către exterior, surprinzând cauza, motivaţiile şi adaptarea la o dinamică a sinelui şi a lucrurilor; mişcările lungi „de la râs la plâns” şi hainele „pe care / ca să le desparţi de un corp le tai cu foarfeca”, sunt selectate pentru că, pornind de la ele, se surprinde cel mai lesne interacţiunea dintre corp, spirit şi lumea înconjurătoare. Metafora actorului de la circul de stat, care mânuieşte sforile marionetelor conştientizându-şi, în fiecare moment, propriul statut de marionetă, este una cu tradiţie în literatură, dar Aida Hancer reuşeşte să-i dea prospeţime prin contaminarea cu câmpul semantic al creaţiei, al credinţei, al penitenţei: „sunt un actor la circul de stat / şi stau în genunchi mai bine ca oricine / trag de sfori şi lovesc animale / sunt un actor în lumină / şi nu văd mai departe / de rândul întâi / în căptuşeala fiecărui costum / ascund un poem / şi el face uşoară / trecerea mea în decor” („sunt un actor la circul de stat”).Miturile biblice sunt folosite în discursul poetic, dar şi ele sunt supuse unor tehnici personale de prelucrare şi adaptare. Aida Hancer trăieşte într-un prezent al generaţiei sale, de pe poziţia căruia judecă trecutul şi viitorul, uneori pe un ton cam sentenţios, resemantizând locurile comune. „Bunul Iov” este orice contemporan al poetei, adică un sfânt cu suflet de copil, care înţelege sărăcia ca pe o pedeapsă pentru pierderea sacrului, a valorilor spirituale, a capacităţii de transfigurare a realului: „probabil că vrei să semeni cu mine / cred că românia funcţionează şi noi umblăm în genunchi după ea / pe uliţe vechi / cu rochiile de-un fost alb / când spun oamenii femelă ne gândim la animalitate / la blaga / la bacovia / şi că pierdem din sacru” („bunule iov”). Din decantarea tuturor cunoştinţelor, a informaţiilor religioase, politice, filosofice şi literare rezultă o artă poetică a revoltei, mimate (tonalitatea aşa-zis protestatară este destul de cuminte, în fond), în care vechiul trebuie înlocuit permanent cu ceva nou, iar ceea ce se întâmplă în interior se cuvine să motiveze şi să ordoneze manifestările exterioare: „poezia mea e numai o acţiune de protest / un fals în acte publice / şi o sângerare de rege / pe-un fel de icoană / ea izbucneşte pe neaşteptate / o explozie de făină şi flori / care se aşază treptat peste fapte / trecute viitoare / o gravă lipsă de respect / la adresa individualităţii” (primul poem interzis”).Poemele din „eva nimănui” sunt ale unei adolescente care ştie mai mult decât spune, care deţine, în subconştient, o bună parte din memoria colectivă, de unde extraordinara capacitate de a aglutina mituri, ritualuri, atitudini magic-mitice, decelabile în textura discursului. Chiar şi un subiect banal, cum ar fi descoperirea propriei feminităţi, a erotismului juvenil, are o scriere în palimpsest, pentru că „eva nimănui” este ultimul avatar al feminităţii, cu ea se închide un ciclu şi nu întâmplător mărcile morfo-sintactice sunt pentru persoana întâi plural: „noi nu mai scriem decât pe deasupra pielii subţiri / a gleznei şi pe rotundul coatelor / scriem şi împlinim scripturile / şi purtăm în noi o boală ca o pată de lumină care / ne udă tot corpul / sunt o bucată de lut acoperită / de urechile a sute de generaţii / daţi poeţilor ce este al lor / poetului ceea ce-i aparţine de drept / şi urâţii aruncaţi cu pietre în ei / aruncaţi cu ceea ce există mai sfânt şi mai incomplet” („cartea stărilor”)."