vineri, 6 martie 2009

exercitiu de imaginatie...

sunt momente cand trebuie s-o luam de la capat, cand povara urmelor ne ingreuneaza mersul, ne face mai greu trupul si totusi continuam spre neant un drum al carui inceput nu ni-l putem aminti... imi dau seama treptat ca rar gasim oameni in oameni, ca omul ca manifestare e tot mai greu de gasit, e tot mai greu de cautat, e tot mai greu de intalnit... ai vrea ca fiecare om pe care il crezi om sa creada si el la fel despre el, despre tine... poate ca nu se poate sau poate nu vrea. Sunt oameni transparenti de care trebuie mereu sa te feresti pentru ca par simpli de citit, dar sunt si cei mai comozi oameni, nu dau bataie de cap, compania lor e de preferat..ce e "in gusa e si capusa"... de ce ne-am complica viata cu universuri intregi luate de-a gata ce roiesc pe langa noi, cand putem trai in lumea noastra si intalni doar ce vrem noi sa intalnim?
sunt atate imagini care se rotesc in jurul nostru pana cand ametim si cadem "lati". ar fi mai bine cu ochii inchisi sa-ti imaginezi lumea ta ca o casuta de plastic in care locuiesc Barbie si Ken si cand ajungi in fata usii lor de plastic nu ciocani, o deschizi, in lumea plasticului totul e perfect. chiar si gandul ca ne inselam asupra oamenilor, chiar si gandul ca ei nu pot fi cine credeam noi ca sunt. si revine treptat aceeasi dilema: nu poate fi lumea cum trebuie sa fie sau nu putem fi noi cum vrea ea?....


Totul va fi perfect

În lumea aia Ioana nu există ură, revoltă şi alte schimonoseli ale firii,
Eşti doar tu şi o altă parte a binelui care ar vrea să se împartă proporţional tuturor,
Ca să fie pentru toţi bine,
Un punct ţi se roteşte în palmă ca o bormaşină,
Zâmbetul există doar pe hârtie din zeci de mucegaiuri care cresc lâng tine,
Doar unul se ridică până la nivelul tău de om şi îţi râde în faţă demonic.
Ai vrea să aşezi toate lucrurile în ordine, să prinzi umbra fiecăruia şi s-o pui la locul ei
În spatele omului,
Icoanele se uită la tine cu milă,
Sfârşiturile întotdeuna Ioana sunt un mod a a-ţi căuta un nou început
Cu ochii acoperiţi de mâinile altora,
Lumea pare o epidermă,
Cauţi prin maldăre de ce vrei tu ceea ce ai vrea să găseşti,
Sunt multe lucruri care aşa cum apar, aşa dispar,
Ca o bătaie din palme,
Doar ca să-i trezească pe alţii şi uneori să nu mai poată adormi,
Sunt zeci de cântce auzite în pruncie care vin acum ca refren
Când camera asta pe metri pătraţi se restrânge spre sufletul tău,
Nu-i timp Ioana pentru nimic acum să strângi,
Deasupra haosului ăsta din cameră ceasul din copilărie de mână
Stă atârnat şi-ţi zâmbeşte, râsul copilul din tine se aude mai tare deasupra etajelor,
Nu-ţi face griji,
Totul oricum se petrece deja, poţi doar să asculţi sunetul prefacerii,
Mai e puţin până când pereţii ăştia îţi vor cade pe faţă
Iar toate cuvintele tale prigonite se vor întoarce în tine goale, jigărite,
Căutând casă după risipirea talanţilor, foamea le împinge spre casă
Şi în sinea ta ele sunt fericite,
Ai braţele deschise.
E târziu Ioana, stinge lumina, nu te gândi că dacă e becul aprins,
Nu mai vine noaptea,
Consumi energie degeaba,
Ce e de împlinit se va împlini oricum.

*
Don’t cry tonight, don’t cry, nobody care
Everything will be just fine.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu