Să nu adormi niciodată cu lumina stinsă....

Uite că a trecut şi vacanţa şi anul 2009…. Evit să fac un bilanţ, să analizez… probabil dintr-un fel de superstiţie sau teamă 

Citesc de ieri (ce fericită sunt când pot citi ceva pentru sufletul meu, mai exact beletristică şi pot scăpa din şirul interminabil al lecturilor obligatorii pentru master ….) « Anotimpul dropiilor » de Ştefania Coşovei. Mi se pare interesant de remarcat aici că este o carte primită chiar de la autoare cu autograf. Desigur, de-a lungul timpul pe la concursurile literare am primit foarte multe, am biblioteca plină ochi de cărţi  însă cred că cel mai important pentru mine este modul în care primesc o carte, impresia pe care mi-o face autorul, alura, şi alte elemente care poate nu sunt vizibile imediat cu ochiul liber sau poate sunt vizibil doar la nivel individual şi subiectiv aş spune  Îmi place mult trecerea de la un plan la altul, aparent trecerea de la o poveste la alta, chiar după primele două capitole eram foarte curioasă să văd dacă se reia firul primei istorisiri cum ar fi una da şi una nu, sau se continuă un şir de alte povestiri. Ce-i drept am descoperit lecturând că toate capitolele sunt legate între ele, este o carte legată, încadrată de fapt de primul capitol din care pe rând, în fiecare nou capitol, sunt luate şi prezentate personajele din tabloul de început. Am impresia pentru moment că văd cartoline din Milano desfăşurându-se după ce apuci să te uiţi la prima cartolină. Au fost pasaje în care citind aseară, trecut demult de pragul cumpenei nopţii, am spus că nu pot închide cartea şi a adormi cu imaginea aia, de exemplu cea a fotbalului cu şobolani a unor muncitori, mi se părea că văd un film horror şi citisem mai demult într-o revistă despre una dintre regulile cu ajutorul căreia poţi avea un somn liniştit: să nu adormi niciodată cu ultima imagine a unui film horror. Cartea însă se bucură şi de pasaje soft să le spun aşa, de poveşti de iubire cel puţin curioase cum e cea cu Amelie aşa că am adormit în siguranţă lăuntrică :D
Mi-e tot mai somn şi mă simt tot mai obosită deşi oficial intru în sesiune şi ar trebui să am forţe proaspete mai mult. ( oare gândurile obosesc aşa de mult omul ?...)

Sunt bucuroasă că voi citi la sfârşitul lunii la un cenaclu al prozatorilor şi la începutul lunii următoare la MNLR poezie…  Îmi dau seama de fapt treptat că viaţa chiar are micile ei bucurii, că sunt lucruri care nu au nicio valoare pe piaţa burselor de valori materiale dar…. pentru desfăşurarea noastră interioară au un rol vital, de motor, de pârghie de supravieţuire.

Abia aştept să reiau lecutra cărţii « Anotimpul dropiilor », îl aştept după fiecare etapă de lectură a cursurilor pentru sesiune ca un desert bine meritat, ca o pauză de relaxare.

Încerc să găsesc în fiecare moment pierdut din viaţă ( pierdut pentru că este ireversibil ca şi locurile, timpul, persoanele, să le mai întorc din desfăşurare sau să schimb ritmul lor de acum dat de cel din trecut) să găsesc explicaţii, să caut cauze, efecte, să disec de parcă aş fi la o oră de anatomie. Apoi mă întreb retoric de fapt… pentru ce ? Mai pot da eu oare timpul înapoi, mai pot repara ceva, mai pot salva ceva ? Evident că nu. Fiecare lucru şi-a urmat cursul lui firesc, fiecare om, fiecare timp şi apoi mă întreb iar…. eu mi l-am urmat pe al meu ?


Cu mare drag,